Stăteam pe piatra cu care mă împrietenisem și pe care veneam să o vizitez aproape în fiecare seară. De acolo, de sus, se vedea toată valea Lehului cu munții din depărtare. Soarele apunea dramatic pe vârfurile înzăpezite și privindu-le, m-am întrebat: e ceva ce aș vrea să fac în următoarele zile, până vin oamenii din primul grup?
Privirea se plimba pe vale și a rămas o clipă în plus pe cel mai impunător vârf din zonă: Stok Kangri. Muntele mă fascina din 2011, de când l-am văzut prima dată. De atunci doi dintre cei mai buni prieteni ai mei au încercat să îl urce și nu au reușit, unul din cauza răului de altitudine, celălalt de frig. Îl porecliserăm Muntele Maestru, pentru că spuneau ei că încercarea de a-l urca i-a învățat ceva despre ei îșiși și despre viață. Îl consideram cumva familiar, apropiat și parcă îl auzeam cum mă cheamă.
Nu m-am pregătit deloc fizic pentru un munte de 6153 metri și toată fabulația din capul meu părea mai degrabă un vis. Am pus ideea în compartimentul de “data viitoare” și m-am întors la guest house, unde l-am găsit pe Andy, neo-zeelandezul întors dintr-o aventură în Nubra valley.
M-a întrebat ce planuri mai am și i-am spus de vârf și de faptul că tocmai am renunțat la el, că oricum nu aveam bani de expediție până nu venea grupul, îmi lăsasem cardul cu PK, în Delhi. Dacă vrei, îți împrumut eu, s-a oferit el fără să clipească. Hai că mai ai timp, e abia șase și permisele se eliberează până la șapte. Poate vin și eu.
Mai mult nu mi-a trebuit. Mi-am luat pașaportul și m-am dus să îl ascult pe bărbatul care a urcat prima dată pe vârf în 1951, unde a rămas blocat o noapte întreagă, dar a reușit să coboare teafăr, ca pe urmă să fie singurul supraviețuitor într-o bătălie din războiul cu China. Ne-a spus pe scurt cum trebuie să abordăm muntele, câteva sfaturi de alpinism, ce să luăm cu noi și ce să evităm. Vara asta a murit un indian care a atins vârful și cobora cu mâinile în buzunare. A amețit de la altitudine și a căzut în cap, a anunțat el fără emoție. Aveți grijă!
Era deja trecut de șapte când am terminat cu formațitățile și m-am grăbit la agenția lui Ompo, să îl rog să îmi împrumute echipament. E prea târziu, totul e în depozit, abia mâine e posibil, m-a anunțat Ompo. Am zâmbit și m-am grăbit să mai găsesc deschis magazinul cu fructe uscate.
Ce faci, mai aștepți o zi să îți iei echipament? Mă întreabă Andy.
Hell, no, adun ce am mai gros și mă duc mâine.
Ești nebună de legat, rânjește Andy.
Și tu la fel.
Și-a luat și el permis pentru a doua zi, pentru că vrea neapărat să cucereacă un vârf peste 6000 m. Andy face free diving și merge cu bicicleta. E și el pe drumuri de vreo doi ani și nu intenționează să se oprească prea curând. Ne întoarcem la guest house și punem alarmele să sune la 6. Vom împărți un taxi până în Stok, satul de unde începe urcarea, apoi ne vom vedea fiecare de ritm și drum.
Fac inventarul hainelor groase: sac de dormit, 3 perechi de colanți, o pereche de șosete de lână, o cămașă, un polar, o eșarfă, o bentiță hippie, mănuși subțiri, buf, o geacă de bicicletă și salul de lână. Le îndes pe toate în rucsac, frontala, bocancii de vară, singurii pe care îi am și pun capul pe pernă. Sunt agitată și nu pot adormi. Nu mi se pare deloc nebunesc să urc un munte de peste 6000 metri cu o geacă de biclă și un șal de lână, doar muntele m-a chemat, ce pana mea. Cea mai mare frică e că nu voi auzi alarma și nu mă voi trezi la timp. Bine că i-am zis lui Andy să îmi bată în ușă.
Dimineața a trebuit să îl trezesc eu pe el și să trag de el să prindem un taxi împărțit cu 3 localnici. Ajungem în Stok și ne uităm puțin nedumeriți. Mai e un cuplu de germani care vor să urce, echipați și cu ghid.
Ăăăă, nu vă supărați, în ce direcție e Stok Kangri?
Încolo, îmi arată ghidul o potecă ascunsă.
Rânjesc, mulțumesc și pornesc. Andy vine din urmă cu chef de vorbă și îi spun frumos că eu am venit într-o misiune personală și că nu îmi place să vorbesc pe munte. Înțelege și o ia înainte.
Teoretic toată expediția ar trebui să dureze în jur de 4 zile, cu aclimatizare. Ajung în prima tabără, beau un ceai și observ că mă simt bine, așa că mai merg până în tabăra următoare. Reușesc să mă îndepărtez de ceilalți trekkeri și rămân în sfârșit singură cu gândurile mele. Când deja mă adâncesc prea tare în griji și gânduri, o umbră imensă acoperă soarele pentru un moment și când ridic privirea din pământ văd un uriaș vultur auriu care planează pe deasupra crestelor. Mă așez pe primul bolovan din cale și mă zgâiesc cu capul pe spate la vietatea magnifică. Când ești în impas, urmărește vulturul, spunea cartea mea preferată. Cu mâna streașină la ochi îl văd cum dispare în nori, spre vârf. Acum știu că aici trebuia să fiu și că muntele mă așteaptă. Cum stăteam eu cu privirea pe cer, simt ceva mișcându-se lângă picioarele mele.
O marmoră, două, trei. S-au oprit la doi metri de mine și mă privesc de parcă aș fi picat din cer. Când încerc să mă apropii de ele, se ascund în vizuinile pe care le-au săpat în pământ. Ne mai jucăm puțin de-a v-ați ascunselea și când vâd că ceilalți trekkeri mă ajung din urmă, pornesc mai departe, spre tabăra 2, unde mănânc o supă de tăieței instanți, îmi dau seama că mi-e bine, și pornesc în tabăra următoare. Râul de lângă potecă devine din ce în ce mai învolburat și murdar, așa că nu mai pot bea apă din el. Ajung la tabăra de bază, la 4900 m, de unde cumpăr apă îmbuteliată și închiriez un cort de o persoană. Totul e mai scump decât mă așteptam și îmi dau seama că am bani doar pentru două zile.
A început să ningă și tabăra e acoperită de un nor rece. Mănânc din nou o supă de tăieței instanți și observ în cortul care miroase a gaz trei biciclete. Apare și Andy, care se pare că a ținut pasul, îi arăt bicicletele și îi spun: uite, trei nebuni au venit cu bicicletele aici. Băieții de lângă mine încep să râdă și așa descopăr că nebunii chiar au cărat biclele în spate și vor să meargă pe ele la vale, până în Stok.
Aud un ghid vorbind lângă mine, spune că faptul că a nins în seara asta înseamnă că e posibil ca mâine să fie vreme clară pe vârf și că cel mai bine să încerce să plece la miezul nopții, să prindă răsăritul pe vârf. Ei așteaptă de trei zile o fereastră de vreme bună. Le explică traseul, cum să traverseze ghețarul și ce să își ia la ei pentru urcuș. Trag cu urechea și decid să îi urmez.
Închiriez o pereche de colțari care se încalță ca șosetele, îmi cumpăr două sticle de apă, împachetez niște mâncare, șalul de lână și mă bag în sac, întrebându-mă dacă nu e nebunie curată să încerc să urc pe vârf fără aclimatizare. Am mers într-o zi cât trebuia să merg în trei și în câteva ore îmi va suna telefonul, că continui spre vârf. La noapte e lună plină.
Mă uit la intențiile mele și îmi dau seama că nu țin morțiș să ajung pe vârf. Vreau doar să îl văd, să îi simt vântul prin păr și mirosul de ghețar, sub lună. Mă trezesc la miezul nopții și aud în afara cortului echipa cu ghid care pleacă deja. Mă echipez repede și mahmură de somn, mă împleticesc după frontalele care se văd câțiva zeci de metri în față. E plină luna și luminează destul cât să nu îmi aprind frontala.
Urc pe o creastă de unde e vizibil vârful și abia respir. Am trecut de 5000 metri și aerul e înghețat. Mi-am luat pe mine toate hainele pe care le aveam, dar tot simt vântul rece cum îmi încleștează gura. Drumul e plin de bolovani înghețați și în sfârșit înțeleg expresia frig de crapă pietrele când aud zgomote ciudate sub bocanci.
Odată ajunsă pe creastă, vântul a încetat brusc, zona fiind acoperită de un munte care crește în stânga. Ghețarul strălucește sub lună și vârful e impunător, cu un nor care se plimbă în jurul lui. Îl simt capricios și imprevizibil. E o liniște completă între bolovanii înghețați și eu încep să vorbesc cu muntele în gând. Îi spun ce am pe suflet și simt că mă ascultă.
Îmi pun colțarii și încep să traversez ghețarul. Încă sunt sub vraja lunii când aud un cârâit mic sub tălpi. Aprind frontala și văd o crevasă adâncă de vreo doi metri la câțiva centimetri depărtare. Sar peste ea și continui, de data asta cu frontala aprinsă. Bâjbâi puțin până găsesc o potecă și încerc să înaintez, dar deja obosesc mai des și trebuie să mă odihnesc la fiecare sută de pași. E o pantă lungă și plină de bolovani de urcat până pe creastă și văd nu foarte departe frontalele grupului cu ghid, care s-au oprit să mănânce ceva. Fata din grup tușește urât și se întreabă dacă să continue. Mă simt amorțită de frig și când mă opresc, mă înfofolesc în șalul de lână și înghit aerul cu lăcomie.
Deja se duce din magia comunicării cu muntele și acum îl simt nemilos și năprasnic. Grupul cu ghid coboară și îmi arată pe unde să o iau, însă mă rătăcesc, acum că luna s-a ascuns după un nor. Încerc să urc pe un grohotiș care mă face să alunec la fiecare doi pași. Am trecut de 5500m, regăsesc poteca, dar trebuie să mă opresc la fiecare 10 m. Tremur de frig și mintea e puțin pe câmpie. Trebuie să fac eforturi să mă focusez și să continui. Îmi vine să mă așez pe jos și să mă culc.
5900m. Mi-a înghețat apa în sticlă, tremur și mi-am pierdut din voia bună. Mă întreb serios dacă nu e cazul să cobor, să nu mor ca tâmpita pe aici. Mă așez pe o piatră și cer muntelui un semn. Nu trece mult și semnul apare: Soarele apare de după niște munți îndepărtați și îmi taie respirația. Fac câteva poze stângace, cu mâinile înghețate și încep să râd ca o tembelă. Continui, deși Soarele e încă departe și rece.
6000m. Ajung pe creastă. Se văd munți de peste 7500 în depărtare. Cineva mi-a spus că pot vedea K2 de aici și îl caut cu privirea, dar creierul nu prea mai ascultă. Merg pe creastă, între două prăpăstii, încerc să îmi controlez tremuratul și îmi focusez toată atenția pe fiecare pas. Trebuie să mă cațăr puțin și sunt puțin cam înțepenită. Respir adânc și îmi controlez frica. Vârful pare atât de aproape, dar parcă nu mai ajung. Mă simt de parcă sunt aici de un milion de ani, nu mai există decât muntele, eu și Soarele încă rece.
Gata, nu mai pot, cobor. Stau învelită ca o ciupercă în șalul de lână, când cineva se proptește în fața mea și se uită la mine uimit.
Tu așa ai venit îmbrăcată pe Stok? Doamne ferește, nu ești normală. Singură, fără ghid, cu un șal de lână?
I-aș fi răspuns, dar fața îmi era înghețată și creierul nu mai percuta în engleză.
Hai că mai ai 20 de metri, mi-a spus figura cu piolet, încotoșmănită într-un costum imens de puf, ca cele pentru expedițiile de pe opt miari. M-am ridicat automat și am parcurs ultimii 20 de metri până la steagurile budiste, mi-am trântit rucsacul pe jos, eu lângă el și am început să râd. Mai era pe vârf încă o figură încotoșmănită și un ghid, care mă măsura din cap până în picioare de parcă coborâsem de pe o navă spațială.
Bravo, ești nebună tare, mi-a spus ghidul. Nu am mai văzut o așa apariție pe vreun vârf de 6000, am trăit-o și pe asta.
Merci. Poză?
Mi-a făcut câteva poze și m-a lăsat să mă bucur de priveliște, de Soare, să îi mulțumesc muntelui că m-a primit. Eram încă înghețată și stângace în mișcări și sincer nu credeam că voi ajunge pe vârf, așa că țopăiam dintr-o parte în alta, singură pe vârful impunător, eu și spiritul morocănos al lui Stok Kangri. Ce senzație…
I-am prins din urmă pe marțienii încotoșmăniți și ghidul mi-a dat pioletul lui. L-am cărat vreo 200 metri, până mi-am dat seama că mai mult îl căram decât îl foloseam și i l-am dat înapoi. Îmi era sete, dar apa era încă bocnă în sticlă și eu mă târam cam amețită la vale.
Îmi era mai rău acum, la coborâre, decât la urcat. Amețeam și aveam o stare de greață și somn. Am ajuns cu multe opriri la ghețar, unde ghidul își îndruma clienții să ocolească o grămadă, să evite crevasa în care eram să cad la urcare.
Sunteți nebuni? E prea mult de ocolit.
Păi pe unde sugerezi să treci?
Pe deasupra.
Nu e posibil.
Ei, nu e posibil. Watch me. Jap, am sărit peste.
Ghidul face ochii mari și repetă, a nu știu câta oară…tu nu ești normală…dar până să termine fraza, unul din clienții lui a sărit și el, jap, apoi al doilea. Ghidul s-a dat doi pași în urmă și a sărit și el în sfârșit. Ce să fac, am picioare scurte, s-a scuzat el.
I-am lăsat să o ia înainte și m-am oprit de multe ori să mă odihnesc până să ajung în tabăra de bază, să mănânc un ou și un cartof și să adorm lată în cort pentru 2 ore.
M-am trezit morocănoasă și cu lehamite de supă de tăieței instanți și am decis pe loc să o iau la vale. Am înapoiat colțarii, mi-am strâns catrafusele și am pornit la vale.
Tot așa, prima tabără, eram ok, a doua, a treia…ei, dacă tot am ajuns așa departe, doar nu o să rămân aici, la tăieței instanți, când mă pot întoarce în Leh.
Nu îmi mai simt picioarele și telefonul îmi spune că am făcut aproape 30 km, dar mă setez pe pilot automat și merg.
Pe la 6 seara am ajuns în Stok, m-am urcat într-o mașină cu niște localnice și am adormit în drum spre Leh.
La guest house mă întreabă gazda ce s-a întâmplat, de ce nu am mai urcat pe munte, că am venit cu trei zile mai devreme decât mă aștepta. Păi am urcat.
În două zile și o noapte?
32 de ore, mai exact.
Face ochii mari, se uită la vârful îndepărtat, zice ceva de Buddha și pleacă să îmi facă un ceai. Adorm buștean până a doua zi la prânz și toată noaptea visez munți.
De pe geam îl văd în apus, mare, impunător, detașat. Stok Kangri, un vis devenit realitate.
Nu sunt alpinistă și nu recomand nimănui să meargă așa, ca o lele pe munte, fără echipament, ghid și prea multă minte. A trebuit să merg însă, muntele m-a chemat și m-am descurcat cu ce am avut. Când inima îmi șoptește ceva, nimic nu mai contează.
Nu am mers pe Stok Kangri să îl cuceresc sau să îmi gâdil egoul. Fiecare pas pe munte a însemnat un pas mai adânc in propria ființă. A fost de parcă călcam în sufletul meu, de parcă deschideam porți interioare cu fiecare respirație cu oxigen limitat. Mi-am depășit limitele fizice, dar mai important a fost pentru mine faptul că am reușit să ma simt conectată cu natura, prin munte. Eram deschisă la primul semn care mi-ar fi spus că e prea mult si e cazul să mă întorc. A fost un examen auto-impus de tărie spirituală, mentală si fizică, un examen a cărui cheie era ascultarea.
Muntele mi-a oferit un dar extraordinar, claritatea interioară și încrederea în sine, pe care o pierdusem pe undeva, pe drun.
Mulțumesc, Munte Maestru, pentru că m-ai primit pe spatele tău și m-ai învățat.
Frumoasă istorioară. Ma regăsesc în ea. 🙂