One world story. My world story.

Azi e zi de plecare. E ziua în care am hotărât să îmbrăţişez o altă ipoteză de viaţă, una pe care mulţi o visează, dar puţini îşi fac curaj să o pună în aplicare: aceea de a-ţi lua un bilet doar dus, spre capătul pământului.

Mă duc să culeg poveştile de viaţă ale altora, diferiţi în toate, dar aceiaşi în esenţă. Poveşti pe care să mi le agăţ de propriul drum, poveşti care aşteaptă pe cineva care să sufle praful de pe ele, poveştile voastre, poveştile lor, poveştile noastre.

Este plecarea asta fugă, curaj, inconştienţă? O fi bună, o fi rea? Nu ştiu. Doar este. Argumente se pot aduce la fel de multe pro şi contra. Nu spun că asta e cea mai bună soluţie. E doar unul din infinitatea de drumuri care ne stau la picioare.

Cert e că la un moment dat simţeam că viaţa mă trăieşte pe mine, că mă sting şi devin o moartă vie. Mă uitam în jur, şi vedeam numai minciună şi compromis. Vedeam oameni de succes după standardele sociale, vedeam oameni fericiţi şi împliniţi, aşa cum i-au învăţat alţii să fie. Vedeam vulnerabilitate, frică şi orgoliu, complexe şi frustrări ascunse sub măşti sociale. Oameni care se mint pe ei şi îi mint şi pe ceilalţi. Oameni care confundă iubirea cu interesul, cu confortul şi atasamentul. Oameni care nu se văd pe ei înşişi din cauza egoului. Oameni slabi, atât de slabi încât vor să deformeze realitatea, îngroziţi de propria slăbiciune. Oameni, oameni şi oameni. Nu voiam să contribui la oceanul de neputinţe, vise sfărâmate şi inimi însângerate de aşteptări neîmplinite. Aşa că am pus punct şi m-am reinventat.

Nu a fost greu. M-am lăsat doar să fiu. Fără să îmi pese ce ar trebui şi ce nu ar trebui, ce se cade şi ce nu. Fără să îmi pese dacă ceilalţi mă cred nebună, curajoasă, inconştientă sau iresponsabilă. M-am hotărât să scriu despre slăbiciunile, fricile, aşteptările şi visele oamenilor pe care îi voi întâlni, despre cât de speciali sunt oamenii banali şi despre lumea pe care o au la picioare, dar pe care nu o văd din cauza ramei sociale pe care încearcă să o potrivească tabloului propriilor vieţi.

Nu, nu vreau să îmi găsesc un job bine plătit pentru care să stau la birou zilnic 8 ore pe zi. Nu vreau să trăiesc în weekenduri. Nu vreau ca viaţa ce urmează să fie liniară: master + job, căsătorie, copii, casă, maşină, rată la bancă, concediu la mare, pe care îl dorm sau îl beau, pensie petrecută în faţa televizorului sau la grătare şi o moarte liniştită urmată de certuri pentru moştenire. Să ajung la 30 de ani obosită, disperată să mă agăţ de vreounul care să ma ia de nevastă, să mă grăbesc să îi fac un copil înainte să se dezmeticească, atât cât mai pot, să îl discut cu un aer trist la bere cu prietenele atunci când începe să se uite după fete mai tinere, mai visătoare…Asta nu e viaţă, e o glumă proastă. O glumă care se termină invariabil cu dezamăgiri şi regrete. O glumă în urma căreia cei mai mulţi ajung să nu mai creadă în vise, în ei înşişi, în lume, în iubire…

Iubirea pe care o căutăm ca bezmeticii în lumea largă, iubirea pe care nu o vedem în febra disperării de a ne agăţa de ea ca de un ultim colac de salvare. Iubirea care e atât de aproape şi de la îndemâna oricui, iubirea pe care mereu o cerem în toate formele ei, dar pe care niciodată nu o oferim fără a aştepta ceva în schimb. Toate căutările disperate îşi au răspunsul în noi, în fiecare. Chiar şi mult râvnita iubire. E acolo ascunsă într-un colţ de suflet, e liberă, e nepăsătoare faţă de morala socială, e îndeajuns pentru toţi. Şi nu cere decât să fie lăsată să zburde liberă în miracolul ei.

Nu plec în căutarea a ceva. Nu plec să mă regăsesc. Nu plec de dragul de a nu sta într-un loc, nici de dragul de a fi în mai multe. Plec de dragul de a fi şi de a exista aşa cum sunt. Niciodată altfel.