Fericire

Azi am urlat,am dat din mâini, am țopăit și am stat cu gura deschisă să înghit aerul în timp ce mergeam cu motocicleta. Îmi făceam mâinile avion și făceam valuri cu palmele și râdeam cu gura până la urechi, îmi răsuceam gâtul după culorile amurgului, după șoaptele copacilor, după valurile mării. Urlam în gura mare că sunt vie și făceam cascadorii în timp ce mergeam cu 100 la oră.

Sau mă rog, voiam să fac toate lucrurile astea, le trăiam în gând și le acumulam în timp ce stăteam cuminte și liniștită în spatele șoferului care chiar mergea cu 100 la oră. Că deh, eram fericită că trăiesc, dar voiam să trăiesc în continuare.

După aproape 2 săptămâni de stat la pat, fiecare atingere a aerului părea o binecuvântare. Mă simțeam vie și recunoscătoare pentru acest lucru. Trăgeam în piept aerul rece în timp ce motocicleta rula pe drumul întins, înghițeam cu înghițituri mari sarea oceanului și valurile imense erau o muzică plăcută.

E uimitor cum același loc poate părea atât de diferit după starea interioară pe care o ai. Priveam locurile prin care mai trecusem de atâtea ori, dar care acum păreau luminoase și deschise pentru că eu eram luminoasă și deschisă.

Mi-am permis câteva zile de plajă pentru a-mi recăpăta forțele. Febra Dengue încă mi se mai plimbă prin sânge, dar mă simt bine. Și e fantastic să știi că ești vie după un moment în care deja te vedeai cu un picior în groapă.

Partea proastă e că mă simt complet resetată, atât fizic, cât și psihic. Cu câteva zile în urmă îmi pierdusem gustul, în sensul că papilele gustative nu mai funcționau, iar acum îmi simt corpul în spațiu pur și simplu diferit. A trebuit să o iau ușor cu efortul fizic, obosesc chiar și când urc scările și lumina ecuatorială pare mai ireală ca niciodată. În plus, totul e întors pe dos pe plan psihic.

Încerc totuși să îmi păstrez optimismul și să mă bucur de ce îmi oferă viața. Atunci când nu am motive pentru a râde, inventez câteva. Cea mai nouă curiozitate a mea care îmi provoacă accese de râs este de ce indonezienii poartă cască peste tot. Stăteam în cabinetul doctorului și îl așteptam să vină de la biserică. L-am așteptat o oră, timp în care doi tineri au așteptat lângă mine. Tot timpul au stat cu căștile pe cap. Eu încercam să citesc, dar de câte ori îi vedeam începeam să râd isteric. Indonezienii nu își dau căștile jos de pe cap când intră în supermarket, în restaurant, în școli. În vizită la o familie am văzut un tânar care s-a plimbat o oră prin casă cu casca pe cap, care mai era și asortată cu tricoul pe deasupra. Așa că m-am dus și eu la plajă cu casca pe cap, că am văzut că se poartă. Turiștii se uitau la mine și clătinau încet din cap în timp ce eu râdeam ca o nebună. Când cineva m-a întrebat de ce port cască pe plajă, i-am spus că nu mi-am luat pastilele azi.

O altă dilemă din același registru este de ce indonezienii poartă jachetele pe dos (adică îmbracă jacheta cu spatele în față și cu fermoarul în spate) atunci când conduc scuterul. Pur și simplu nu pot să înțeleg ce sens are. Mai sunt apoi gecile de iarnă al căror sens într-o țară tropicală nu îl prind. Nu știu dacă e vreun efect secundar al bolilor, dar în ultimele zile, de fiecare dată când așteptam la vreun semafor vedeam câte o ciudățenie culturală și râdeam ca apucata. Cum poți explica astfel de lucruri și faptul că ție ți se pare hilar ceea ce lor li se pare cel mai normal lucru din lume?

Și pentru că am observat că aici oamenii se duc mai degrabă la vraci decât la doctor, am decis să îmi acompaniez gazda la un vindecător local în Ubud. Am descoperit un bătrânel carismatic într-o curte frumoasă, în care se auzea pe fundal clipocitul unei ape. Bătrânul e presupunctor și lucrează cu capetele meridianelor din tălpi. Înainte să încerc pe pielea mea am privit o familie de chinezi la tratament. Unii din ei se zvârcoleau și se schimonoseau îngrozitor. Îmi spuneam că se alintă și că ce făcea moșul nu părea în halul ăla de dureros. Mi-am retras cuvintele când am ajuns pe masa de tratament.

Mi-a apăsat câteva puncte de pe laba piciorului care au durut îngrozitor. A pipăit un punct de lângă călcâi, auch, aaaah, aoleeeu, a pipăit un altul, mooor, arghhhh, văleeei. A presat cu un obiect mai multe puncte care mă dureau de parcă cineva îmi înfingea un cuțit în ele, m-a uns cu un ulei, a luat o vargă lungă și lată și a început să îmi biciuiască un meridian de lângă genunchi. Îmi curgeau lacrimile de durere și vedeam stele verzi. După ce a mai apăsat pe ici, pe colo, a mai pus puțin ulei și jap, jap, a mai tras câteva vărgi, nu mai simțeam durere în punctele pe care le apăsase prima dată. Mi-a întins coloana care a pârâit, mi-a mai presat două trei puncte și mi-a zis să îi spun cum mă simt.

Mi-a ghicit problema pe care o am în zona lombară fără să îi spun și după vreo 15 minute de masaj îngrozitor de dureros mă simțeam deblocată și ușoară.

Mi-a spus că a învățat meseria de vindecător din familie. Bunicul lui era vindecător, iar el, deși nu voia neapărat să devină unul, i-a moștenit talentul, așa că a trebuit să adopte această meserie. Părea că îi place ce face și mă întrebam dacă își dă seama cât e de dureros tratamentul lui. Trăgea relaxat dintr-o țigară printre tablourile cu Krishna și Hanuman și mi-a oferit un zâmbet larg înainte să plec. Aș fi vrut să îl întreb multe, dar parcă mintea îmi era golită de orice problemă aș fi putut să îmi pun.

Mi-am luat la revedere și am pornit în zbor printre razele Soarelui care apunea. Din nou iuhu-uri și cascadorii pe motor, în gând, bineînțeles. Doar că acum simțeam cum mă arde uleiul vraciului. Și dacă tot e vorba despre ulei, un nasi goreng (orez prăjit) a încheiat seara grandios.