În Indonezia fiecare achiziție a unui produs sau serviciu e un maraton al negocierii. Vânzătorul te măsoară din cap până în picioare, te întreabă de unde ești (America și Australia sunt răspunsurile greșite), se gândește câteva secunde și apoi îți spune un preț. Stupid e faptul că încearcă să te înșele chiar dacă vorbești indoneziană și știi prețurile reale. Strategia care funcționează e să te duci val-vârtej, să întrebi și să îți spui prețul înainte să aibă timp să gândească. Vânzătorul e atunci zăpăcit și uită că voia să scoată un ban în plus de la albul din fața lui. De multe ori acceptă prețul spus.
Pentru nu știu ce motiv necunoscut, indonezienii au o părere deformată despre „albi” sau „bule”(cu accent pe e), cum le spun ei. Lucrul acesta m-a făcut să deschid o discuție cu elevii mei de liceu despre stereotipuri și am aflat câteva lucruri. Majoritatea indonezienilor cred că bărbații albi sunt depravați și că femeile sunt curve, sau, cu alte cuvinte, există un mare libertinaj sexual în Occident, pentru că mulți occidentali trăiesc în concubinaj. Le-am spus senină că și eu am trăit 2 ani în concubinaj cu un tip cu 15 ani mai mare și i-am întrebat ce părere au despre mine. Toți au tăcut șocați, iar profesoara lor de engleză a roșit.
Mai cred că albii sunt foarte deștepți, toți vorbesc engleză la fel de bine ca limba nativă; sunt mereu la curent cu ultimele tehnologii și cu moda. Implicit, în ochii lor, am citit și: albii sunt plini de bani, au atâția bani încât dau pe dinafară. Am întrebat-o pe profa de engleză de la școală de ce cred asta.
„Păi toți albii pe care îi vedem la televizor locuiesc în case luxoase, călătoresc și au bani cam pentru orice vor.”
Cu alte cuvinte, să credem propaganda mediatică și să nu ne punem întrebări. Dar ei se supără când albii vin cu stereotipuri despre Islam, stereotipuri hrănite de același televizor. Oare de ce?
Plecând la drum cu mentalitatea asta, am întâlnit multe situații în care indonezienii se făceau mici în fața albilor, se autodesconsiderau. Am întâlnit și situații în care albii erau disprețuiți dinainte să deschidă gura pentru libertinajul lor sexual, pentru felul în care se îmbracă, am întâlnit albi prostiți la bani, batjocoriți.
M-am izbit mental de o barieră pe care nu am știut pur și simplu să o escaladez. Am încercat să explic elevilor că libertinajul din Occident nu îi face pe oameni demni de dispreț sau răi, la fel cum faptul de a fi musulman nu îi transformă în teroriști, cum se mediatizează de multe ori în Occident. Am încercat să le explic faptul că e pur și simplu o chestiune culturală, că Pământul e mare și divers, că fiecare din noi a fost educat diferit, în funcție de bazele culturale, istorice, geografice pe care le-a avut, dar că asta nu ne face altceva decât suntem: oameni, cu aceleași organe și nevoi fizice, psihice și emoționale.
Am simțit în Indonezia discriminarea mai acută ca în orice tară în care am fost. Prețurile la obiectivele turistice sunt de 10-15 ori mai mari pentu turiști, prețurile la orice produs sau serviciu e de cel puțin două ori mai mare pentru aceiași turiști, jaful e pe față și acceptat de toată lumea. Nu știu cum s-a ajuns la situația asta, cine le-a indus ideea că toți albii sunt putred de bogați, cine i-a învățat să nu vadă mai departe de culoarea pielii.
Pur și simplu au o fascinație fanatică pentru albi. Am întâlnit fascinația asta la oameni simpli, de la țară, dar și la profesori universitari, funcționari de stat și alte persoane importante pe care le-am întâlnit. Bineînțeles, de multe ori fascinația se transformă în ospitabilitate, în respect și în situații plăcute. Dar reversul medaliei e că indonezienii, dintr-un motiv sau altul, se consideră inferiori albilor și mulți ar da orice să semene cu ei, folosesc creme de albire a pielii, își măresc nasurile prin operații estetice, poartă haine occidentale, tocuri (la care uneori „asortează” șosete cu Angry birds).
Am citit priviri dezaprobatoare când am venit de la plajă mai neagră cu două nuanțe, când am ieșit pe stradă în tricou și pantaloni scurți (deasupra genunchiului), când am mers în excursie doar eu cu doi prieteni (bărbați), când am purtat costum de baie pe plajă, când am protestat la obiectivele turistice față de prețul nesimțit. Mi s-a părut absurd și jenant de câte ori mi s-a cerut prețul dublu, deși știam prețul real, iar vânzătorul pur și simplu nu a vrut să lase din preț pentru simplul motiv că sunt albă.
M-am izbit de discriminare, de stereotipuri și mentalități medievale, de hărțuire sexuală doar pentru motivul că sunt o turistă albă femeie, care călătorește singură. A fost de fiecare dată frustrant, obositor și jenant. De multe ori îmi venea să mă trântesc în mijlocul străzii și să urlu. De multe ori am mulțumit faptului că în România nu se holbează nimeni la tine pe stradă nici dacă te așezi pe jos, în mijlocul străzii, că oricât de vai de capul ei e România, la multe capitole stă minunat comparativ cu alte țări.
Nimic nu e mai obositor decât să te simți străin, singur și neînțeles într-o mulțime de oameni. A, ba da, e. Atunci când te simți străin, singur și neînțeles într-o mulțime de oameni, să vină vreo 20 din acești oameni și să îți ceară să faci poze cu ei pe care să și le pună pe Facebook, ca apoi să îți ceară preț dublu la portocale, zâmbind.
Nu mă înțelegeți greșit, indonezienii sunt cei mai prietenoși oameni pe care i-am întâlnit în cele 16 țări în care am fost până acum. Am întâlnit oameni simpli, onești, cu caractere nealterate, zâmbitori și gata să te ajute fără să îți ceară nimic în schimb. Dar alteori comportamentele culturale crează o ipocrizie greu de înțeles. Primul exemplu care îmi vine în minte e că în timp ce predam mă așezasem cu fundul pe catedră, moment în care profesoara cu care predam mi-a spus discret că ceea ce fac e foarte nepoliticos și că dau un exemplu prost copiilor. Copiii copiau ce scrie pe tablă, tăvălindu-se întinși pe jos, în fața clasei. Unii dintre ei alergau prin clasă, se împingeau, urlau. M-am dat jos de pe catedră buimăcită, de parcă îmi căzuse o cărămidă în cap. Eh, când te izbește cultura…
M-am confruntat de multe ori cu astfel de ipocrizii culturale. Mi s-a spus că sunt răutăcioasă când am spus ce cred direct, atunci când mi s-a cerut opinia, așa cum am fost învățată de mică să fac. Nu am știut ce să răspund când, după ce mi s-a spus că aici mi se respectă cultura, mi s-a sugerat că ar fi bine să port o bluză cu mânecă lungă în loc de tricou, iar lista poate continua. Nu spun că e o situație specific Indoneziei, peste tot există astfel de ipocrizii culturale. E doar prima dată când le simt adânc pe pielea mea, Indonezia fiind țara în care am petrecut cel mai mult timp departe de casă. Îmi dau seama că societatea funcționează după reguli absurde, că felul tâmpit în care își controlează cetățenii prin frica de excludere e sadic și că încet, încet îi îndobitocește și îi face să creadă în lucruri care nu li se potrivesc.
Câți sunt oare cei care au curaj să rupă cercul vicios și să trăiască după propriile valori, concepute și gândite de ei înșiși?
Am avut norocul intr-un an de zile petrecut aici sa intalnesc cativa oameni care isi traiesc viata dupa propriile valori. Interesant e ca toti sunt artisti. E greu sa-ti dai seama cum traiesti, atata timp cat nu iesi din zona de comfort. Pana nu te aventurezi un pic traiesti cu valorile oamenior din jurul tau.