Oameni de afaceri și oameni de munte

Satul fantomă. Merg prin ceața deasă prin care abia străbate lumina de la casele din jur. Trec pe lângă mine oameni fără chip, fără nume. Intră în ceață la fel cum au ieșit pentru un scurt moment. Își duc viețile într-o identitate comună, își duc zilele una după alta prin ceața mistică, fără să ceară nimic de la viață, dar și fără să ofere prea multe.

Există un punct înainte de intrarea în sat, un punct de cotitură în care se schimbă lumile, o poartă în nori unde se face liniște. După ce treci prin starea aceea știi că ai intrat în sat, în satul aproape mereu înconjurat de ceață, în satul fără identitate, vag conturat, în care toți oamenii formează un singur organism, în care individualitatea e doar un cuvânt.

Mă las condusă într-o casă întunecată, în mijlocul căreia câțiva oameni se încălzesc  în jurul unui foc. Sunt de toate vârstele, sunt patru generații în jurul aceluiași foc. Fiecare din ei își poate vedea trecutul și viitorul uitându-se în ochii celuilalt. Soarta le este scrisă în roadele pământului pe care îl locuiesc cu bunăvoința cerului care le dă sau nu ploaie. Angajamentele pe care și le iau sunt față de toată comunitatea. Totul se întâmplă cu aprobarea sau dezaprobarea comunității, toată lumea e la curent cu viețile celorlalți.

Viața la altitudine nu e ușoară. Majoritatea oamenilor trăiesc din cultura de cartofi și fasole. Toți poartă după ei un cearșaf mare de batik în care se înfășoară dacă e frig, în care își poartă copiii și pe care îl folosesc la căratul diverselor lucruri. Sunt oameni ai muntelui, ai vulcanului și se vede. Au fețele arse de soare, privirea severă și mersul îngândurat.

Cum am ajuns aici? Se însera și mergeam încet spre Dieng, fără să știu exact direcția în care trebuia să merg. Ajunsesem în locurile astea după ce un șofer de ojek (moto-taxi) m-a dus pentru un preț exorbitant la un lac uitat de lume, altul decât îi cerusem eu. Pentru că am refuzat să plătesc același preț pentru a mă întoarce în oraș, am luat-o la pas. Mă plimbasem câteva ore pe câmpurile pe care se cultiva o plantă urât mirositoare, printre dejecții vulcanice și muncitori ai pământului. Mă obosiseră șmecherii peste care dădusem în ziua respectivă, pierde-vară care umflau prețurile doar pentru că eram albă, profitând de faptul că nimeni altcineva nu era în jur care să ofere acele servicii.

Mergeam tristă pe marginea străzii și, ca de obicei, când nu știu ce să fac, m-am oprit lângă o plantă frumoasă și i-am zâmbit. Am lăsat toate grijile să plece. Am auzit râsete în spatele meu și am văzut un cârd de vreo 5 femei vesele care se apropiau râzând în gura mare. Au intrat în vorbă cu mine și am reușit să le explic cu indoneziana mea de bază de ce sunt așa de amărâtă.

Până să mă dezmeticesc eram deja în remorca unei mașini care mergea spre oraș, iar apoi m-am trezit în casa uneia din ele, cu o farfurie de orez cu legume în brațe. Deja se întunecase, dar nu m-au lăsat să plec până nu le-am promis că a doua zi mă voi întoarce să stau la ele peste noapte. Băiatul uneia din femei m-a dus cu motocicleta până la hotelul jegos în care mă cazasem. Se lăsase un frig teribil pe care îl simțeam cum îmi intră în oase la fiecare curbă. M-am înfofolit în sacul de dormit și deși era numai 8 seara, am adormit buștean.

A doua zi mi-am împachetat lucrurile și am pornit să explorez împrejurimile cu bagajul după mine. M-am umplut de noroi în încercarea de a o lua pe o scurtătură, m-a bătut soarele în cap traversând câmpuri de cartofi, m-am rătăcit pe dealuri, am mers fără direcție până am ajuns la niște temple hinduse.

Pentru că din nou nu știam ce să fac și cum să ajung înapoi în satul femeilor, m-am așezat pe marginea unei borduri și am așteptat. Priveam apusul liniștită în timp ce așteptam să se întâmple ceva. Un tânăr s-a așezat lângă mine și a intrat în vorbă. S-a oferit să mă ducă în satul în care eram invitată. De fiecare dată lucrurile se rezolvă de la sine atunci când sunt într-o fundătură. Tot ce trebuie să fac e să mă opresc din maratonul vieții și să las lucrurile să se întâmple.

„Dar de ce te duci acolo? Că tot nu înțeleg.”

„Păi m-au invitat și am acceptat. Vreau să văd cum trăiesc oamenii ăștia în mediul lor. Sunt curioasă.”

„O să fii singura albă din sat. Or să se holbeze la tine. Și casele lor nu sunt confortabile. O să fie obositor.”

„Oboseala nu mă sperie. Merci pentru drum.”

Și iată-mă, în satul fantomă, în care ceața își face de cap, în jurul unui foc, cu încă patru generații. Au venit mulți oameni din sat să mă salute, să se minuneze de alba care vorbește puțină indoneziană, de alba care a catadicsit să își lase o zi din viață în satul lor. Erau fericiți, mândri și onorați să mă aibă printre ei. Mi-au pregătit cel mai bun pat și mi-au încălzit apă pentru duș.

Mi-au pus întrebări despre țara din care vin, despre economie, cultură și obiceiuri. M-au întrebat ce planuri de viață am, mi-au cerut detalii despre familia mea. Erau avizi de informație, voiau să știe totul despre mine, voiau să învețe. După o oră au dat verdictul: am o nouă familie indoneziană în sânul căreia sunt binevenită oricând. Dacă vreau, pot să rămân acolo de tot. Din păcate trebuia să ajung la o nuntă în ziua următoare, așa că a trebuit să îmi iau rămas bun.

M-am urcat în autobuz întrebându-mă de unde mai au oamenii ăștia energie să se bucure de fiecare lucru mărunt atunci când își duc zilele printre cartofi și fasole, printre plantele acelea urât mirositoare și sulful care vine din adâncul pământului, de la vulcan.