Cu caiacul (partea a II-a)

A doua zi, o iau de la capăt. Mă încumet să merg din nou cu bicicleta la curs. La dus nu e mare problemă. că e mai mult la vale, e superb chiar, drumul e liber, aerul rarefiat pe la 3500 metri, Soarele strălucește în ochelari și muzica îmi cântă în cască. Mă costumez din nou în astronaut și mă pun pe apă ca o frunză. Din nou vâslesc la deal, plutesc la vale, de câteva ori. Deja parcă mă țin mai bine în caiac și zâmbesc puțin arogant spre turiștii care mănâncă maggi instant la bodega de la confluența celor două râuri. Ha, uite ce tare sunt, cum mă plimb eu cu caiacul. Aplauze imaginare și ovații vin din jur, dorințe de selfie, vai ce tare ești. Chotak zâmbește din colțul gurii, știe ce urmează. Eu încă nu.

Luăm o pauză de ceai, care mi se servește pe mal. E prima dată când fac un curs privat și mă simt așa, ca o prințesă. Îmi amintesc de spectacolul Micul Prinț la care am particiapat. Să fi avut vreo 8 ani, eram înaltă ca un par și tot atât de slabă. Eram tunsă scurt, băiețește. Nu mai știu în ce împrejurări a ajuns soră-mea să se înscrie la probele de dans și să mă ia și pe mine. Cu atât mai puțin nu îmi amintesc cum de le-am trecut, eu fiind mega timidă. Dansatoarele erau împărțite în două grupuri: steluțe și bombonoide. Toată lumea spunea că steluțele erau alese din dansatoarele mai bune, dar bombonoidele aveau mai multe coregrafii și erau amplasate în fața scenii. Spectacolul avea în spate o întreagă poveste, în care personaj principal era Alexandru, un băiat creț, cu ochi albaștri, cam arogant, de care eram îndrăgostită în secret. Deși avea rolul principal, nu spunea sau făcea nimic, doar stătea pe un tron în tot timpul spectacolului. 

Dintre toate dansatoarele, profele au ales una singură care avea un moment în care trebuia să meargă grațios, pe vârfuri și să ofere un balon Micului Prinț. Am fost complet uimită când m-au ales pe mine să fac asta. Mă simțeam urâtă, anonimă și nesemnificativă, dar aparent, profelor li s-a părut că am mersul cel mai elegant și mi-au oferit un moment în spectacol în care toată lumea sătea pe loc și eu mergeam pe vârfuri, cu un balon în mână, pe care îl depuneam, ofrandă, la picioarele micului prinț, acel băiat răzgâiat și arogant care îmi spărgea toate baloanele la repetiții și de care eram îndrăgostită iremediabil. 

Locuiam de câteva luni cu nană-mea, cea care m-a botezat. Era cam acidă, milităroasă și avară. Cu greu am convins-o să ne facă costume pentru spectacol și țin minte că mi-a ars la marginea de jos fusta de satin cu bricheta, să nu mai cheltuiască banii la croitorie pe un tiv. Eu voiam să fiu o bombonoidă bleu, ea a decis că voi fi roz. Roz a fost mai bine decât deloc. Nu știam până atunci că îmi place să dansez și, că mă și pricep la asta. A fost primul moment în care m-am simțit frumoasă și importantă, acolo, pe scenă, cu toate reflectoarele pe mine, așteptând să merg elegant cu balonul meu în mână, pe care să îl ofer acelui personaj care stătea în vârful tronului fără să facă nimic și era totuși personajul principal al întregului show. 

Iată-mă, acum, prințesă, pe marginea râului Indus, cu ceai servit pe mal și un instructor și un asistent doar pentru mine, care mă învață cu răbdare, să vâslesc și să îmi depășesc frica de apă, cu o răbdare de care nu am avut parte atunci când aveam nevoie de ea, în copilărie.

Partea a doua a cursului e puțin mai diabolică. Chotak îmi dă o fustă (spray deck) cu care îmi etanșez caiacul. Intră apă în caiac doar dacă desfac fusta trăgând de o clapă și atunci pot ieși din caiac. Mă instruiește să îmbrățișez caiacul și să îmi țin respirația cât de mult pot, să mă obișnuiesc cu senzația de a fi sub apă. Când nu mai pot, bat cu mâinile pe fundul caiacului și el mă întoarce cu capul la suprafață. Hahaha, și eu de unde știu că o să mă întorci? O lungesc cât pot de mult, dar la un moment dat Chotak zice trei, doi, unu și mă întoarce cu roțile în sus. Abia ating apa care îmi intră rece pe nas, pe gură, se strecoară pe șira spinării prin gulerul costumului care se presupune că trebuie să mă țină uscată și mă agit, mă panichez și mi se par o veșnicie cele două secunde, cât durează să mă scoată Chotak la aer. 

Turiștii care beau ceai la bodegă se uită curioși, nu înțeleg dacă sunt torturată sau dacă așa ne distrăm noi, străinii. Arăt ca o curcă plouată și mă pregătesc sufletește pentru următoarea scufundare. De data asta reușesc să stau cinci secunde. Trei, doi, unu, fleoșc, cu capul sub apă. După vreo 15 scufundări reușesc să depășesc 10 secunde și să simt mai puțin șocul de gheață. Tremur ca varga, sunt vânătă, dar entuziasmată când învăț baza tehnicii de eskimo roll (prin care te întorci cu capul în sus, singur, cu ajutorul padelei), tehnică inventată de eschimoșii care pescuiau în caiacele lor.

Senzația de gheață rămâne cu mine și după ce înfulec mâncarea indiană și după ce mă urc pe bicicletă și încep să pedalez la deal, înapoi spre satul meu. De data asta știu că ziua următoare nu voi mai fi în stare să repet schema, și, ca un făcut, plouă și bate vântul. Cu caiacul nu prea contează dacă plouă, oricum sunt fleașcă. Dar apa are 5 grade și dacă nu mă ajută puțin Soare, după 5 ore de stat pe apă sunt un sloi de gheață, așa că mă bucur de pauza din program, să pot procesa informațiile și să dau timp corpului și psihicului să se refacă.

E un moment bun să mă întreb: eu cine sunt și mai important, cine vreau să fiu? Începe să mă prindă microbul caiacului și mă uit cu fascinație la caiaciștii profesioniști care plutesc ca niște zei pe valurile imense și fac tot felul de scheme, rolluri complicate, surfing pe valuri și fac totul cu eleganță și ușurință. Ceva din mine vrea să devină una dintre ei. Îmi place să mă mișc, mă felicit pentru decizia de a face acest curs în loc de a-mi plânge de milă.

Sunt fragilă, vulnerabilă, fără repere, după ce câțiva ani am crezut că mi-am găsit iubirea vieții, că știu ce înseamnă acceptare, încredere, libertate, m-am trezit singură, rănită, fără să înțeleg exact ce am făcut greșit. Mă simt toată ca o rană deschisă.

Începem ziua de curs cu un traseu de 7 km pe Zanskar, ușor, dar care mă stresează destul de mult. Traseul se termină la confluența râurilor Zanskar cu Indus, unde oprim pentru practica de eskimo roll. Cele două râuri au temperaturi diferite, așa că se vede spectacular linia care le separă. E nevoie să mă aplec mult cu caiacul, să permit apei să treacă pe sub el, altfel mă împinge și mă răstoarcă, lucru care mi se întâmplă cu brio. Șocul de a fi sub apă e prea mare să mă pot gândi să încerc un roll, așa că apuc mânerul fustei și trag de el, evacuându-mă din caiacul care o ia la vale, spre Pakistan. Lucky se duce să recupereze caiacul și Chotak mă trage la mal. Uite așa, am trăit și primul meu wet-exit sau înot, mai simplu. Ne întoarcem pe Indus și tortura continuă.

Sunt din nou întoarsă cu capul în jos și încep, încet, să îmi formez reacțiile pentru eskimo roll. După vreo 15 încercări cu ajutor, îmi iese primul roll. Yaaaaay, dăm petrecere azi. Prind curaj și încredere. Mai exersez, uneori îmi iese, alteori eșuez, dar am mai urcat un pas în ochii mei. Iată! Primul înot și primul roll reușit, în aceeași zi. Parcă e viața mea încapsulată în barca asta de plastic tare care de învârte pe apă cu capul în jos și înapoi la suprafață. Eșec, succes și multe încercări, toate într-o succesiune rapidă de timp.

Luăm o pauză și mi se aduce un ceai cald. Un turist indian vine și mă felicită pentru progres și îmi spune uimit că până să mă întorc cu roțile în sus, el credea că există o gaură în fundul caiacului prin care ne scoatem picioarele ca în mașina lui Flinstone și vâslim cu ele. Nu am apucat să măresc ochii îndeajuns că al doilea a prins curaj să se bage în seamă și mi-a trântit: am văzut că ai stat destul de mult cu capul în jos că nu reușeai să te întorci. Poți respira sub apă? Ăăăă…tu nu poți? i-am trântit-o. Uau. Uaaau. Uaaaaaaau. Nu pot să cred ce tocmai am auzit. Mă întorc pe apă, mă scufund cu capul în jos și îmi vine să rămân așa, cu fundul în sus, la lume. 

Pe drum spre camping am cumpărat câteva sticle de rom și bere, niște cronțănele și am anunțat caiaciștii din camping că sărbătorim azi. Chotak mi-a spus că pot rămâne peste noapte în camping, ba chiar, mă pot muta în camping pe durata cursului și putem negocia ceva și pentru după.

În campingul, de fapt, glampingul Wet n Wild locuiesc vreo 15 ghizi, 3 oameni pentru bucătărie în corturi mici, comune și mai sunt 5 corturi mari, de glamping, cu câte două paturi în ele, pentru turiști. Toaleta e comună, dușul e un butoi cu apă rece, care e rară, adusă cu un container de la câțiva km distanță. Astfel, când ți-e lumea mai dragă, cu periuța de dinți în gură, sau pe wc, vezi că nu mai picură nimic din țeavă. Campingul e pe malul Indusului inferior, la doi kilometri după ce se unește cu Zanskarul așa că turele de caiac se termină aici. Din camping se aude Indusul învolburat și în fiecare seară băieții adună lemne cu care întețesc un foc în jurul căruia se adună, se glumește, se bea. Sunt puțin timidă, dar toată lumea e drăguță cu mine și mă încurajează, nu se simte nimic din machismul care se simte în România în grupurile de sportivi. Până și femeile sunt macho. Aici toată lumea îmi spune Didi (soră) sau Simi. Simt căldură, încurajări și mă gândesc că aș putea locui aici o perioadă, cu băieții ăștia, pe marginea apei. 

Următoarele zile de curs sunt la limita sado-masochismului. Cei șapte kilometri la vale pe râu, cu oprire la confluență, ceai și câteva zeci de încercări de roll, până îmi ies 10, unul după altul, fără asistență. De la o secundă cu capul sub apă ajung să fac cinci rolluri cu doar două secunde pauză între ele. În penultima zi de curs Chotak îmi spune că mergem să facem traseul de 28 de km de pe Indus care are câteva rapiduri de clasă 3 din 6. Ne adunăm vreo 9 caiaciști și mergem la punctul de pornire a turei. Imi bate inima să îmi iasă din piept. Băieții îmi dau detalii vagi despre traseu. E și prima lor tură de anul ăsta, dar e o tură ușoară, îmi spun ei. Aha, ușoară pentru ei.

Ne echipăm, verific setările caiacului, fac puțină încălzire, facem poze și tot trag mâța de coadă. Rânjesc, dar sunt foarte crispată, deși cu mine sunt 8 băieți, îmi iese rollul pe apă liniștită, am învățat T-rescue și teoretic sunt pregătită. Intru în caiac, mă ud puțin pe față, să nu simt șocul răcelii apei când intrăm în valuri. Bum, bum, bum, îmi simt inima în gâtul sufocat de costumul uscat. Începem pe o secțiune liniștită de vreo 100 de metri, când de nicăieri, se aude zgomotul rapidului. Ține-te după mine, îmi spune Chotak și intrăm. Încalec primul val care mă stropește pe față și îmi pierd respirația pentru o secundă, dar îmi revin repede. Mă simt ca pe cal, deși nu am urcat niciodată pe un cal. Simt caiacul ondulându-se sub mine după valuri, stropii reci pe față, puterea valurilor care încearcă să mă dezechilibreze. Mi se pare incredibil de lung rapidul, cu multe cotituri și pietre, dar reușesc să supraviețuiesc fără să cad și am un rânjet de zile mari. Chotak se uită în spate, bate padela cu mine și mă felicită. Traversăm o altă secțiune liniștită, după care un alt rapid, mai mare și mai complex. Reușesc să îl trec și pe ăsta și deja băieții sunt mai relaxați, nu mai stau cu ochii pe mine ca pe butelie. Exersez edy-in, edy out, adică ies și intru în curent. La o ieșire nu mă aplec destul de mult și curentul apasă pe caiac și până să îmi dau seama, mă răstorn. 

Sunt cu capul în jos, curentul mă împinge, se simte total altfel decât la curs, fără curent și…nu reușesc să îmi amintesc în ce parte e stânga, să duc padela în direcția aia. Încerc un roll, dar nu îmi iese. Înainte să cad văzusem cu coada ochiului că toți băieții erau destul de departe, nu cred că au timp să ajungă la mine să facem T-rescue, așa că întind mâna spre clapa fustei, trag cu putere și alunec din caiac, înotând. Când ies, Chotak mă lovește în mână cu botul caiacului lui. Dacă mai așteptam două secunde, făceam T-rescue, nu știu cum a venit așa repede, dar eu să am încredere în cineva că mă salvează? Sunt fleașcă, apa are maxim 10 grade și mai avem de mers încă două ore. Măcar e Soare. 

Deși suntem fiecare în barca lui, caiacul de white water e un sport de echipă, îmi spune Chotak. Niciodată nu ieși singur pe apă și întotdeauna trebuie să ai încredere în partenerii tăi că te salvează dacă înoți sau se întâmplă ceva. 

Bine, dar cum să am încredere așa, din senin?

Când vii acasă? era invariabil întrebarea cu care îmi încheiam conversațiile la telefon cu mama. Cele trei luni, cât a zis că stă, s-au tot lungit cu încă trei luni, încă șase, încă un an și așa s-au făcut trei ani jumate până să o văd prima dată. A plecat când abia începusem clasa întâi și s-a întors prima dată când am terminat clasa a patra. Anii au zburat, plângeam în fiecare zi după mama, mâncam cu forța, aveam 35 de kile și 1,58 m, citeam mult. Cartea mea preferată era Singur pe lume de Hector Malot. Descria perfect cum mă simțeam și avea și animale, care îmi plăceau mult. Simțeam că animalele sunt singurele care mă văd și înțeleg. Eram îngrijită bine, dar mă simțeam invizibilă prin slăbiciunea mea, prin neimportanța de a fi un copil cu părinți plecați sau fără părinți, cum mă mai tachinau unii colegi cu răutate. Scândură, așchilopată, auchwitz erau descrieri pe care le auzeam zilnic. Decisesem că sunt urâtă, dar îmi era ușor să fiu deșteaptă și îmi ascundeam rănile sub o atitudine superioară și o prezență dreaptă, înțepată. Nu lăsam să se vadă golul din sufletul meu decât după conversațiile cu mama, când îmi dădeam voie să plâng.

Au mai trecut anii, deja locuiesc doar cu Sorina, care e deja la liceu și tocmai am aflat rezultatele fazei pe județ a olimpiadei de la Limba Română. Sunt pe locul trei. Teoretic, primii trei merg mai departe, la faza națională, dar suntem două fete pe locul trei. Ar trebui să dăm un concurs și cine ia punctaj mai mare să meargă mai departe. Sunt entuziasmată până la cer. Faza națională la română e visul meu. Nu m-am pregătit foarte mult, dar îmi place mult româna. Zbor prin casă, însă nu pentru mult timp. Seara mă sună profa și nu știe exact cum să îmi spună că s-a hotărât ca cealaltă fată să meargă mai departe, că e rudă cu nu știu ce inspectoare și noi o avem reprezentantă și pe Andreea, care a luat locul doi și așa s-a decis. 

Simt cum inima mi se face lichidă și se scurge prin ciment, până în pământ, de la etajul doi, de unde stau. Nu mai aud nimic, nici scuze, nici explicații, nimic. Mă arunc în pat și plâng două zile. Refuz să merg la școală, să mănânc, să fac orice altceva. Ceva din mine încă speră să sune telefonul și să aud că a fost o greșeală, o farsă, haha, hai, sterge-ți mucii și vino la concurs. Atunci și acolo a murit încrederea mea în oameni și în dreptate. 

Mintea îmi revine pe apă, nu de alta, dar urmează un alt rapid, în care trebuie să fac slalom printre bolovani. Îl urmez pe Chotak îndeaproape și totul se șterge din mintea mea. Mai există în Univers doar valurile reci, padela și mișcările ritmice pe care le fac să merg cu apa, nu împotriva ei. 

Îmi place să fiu pe apă, fluidă, să îi învăț trăsăturile, puterea, să învăț să o respect. Îmi place cum mă obligă să îmi adun concentrarea și să mă focusez în totalitate pe momentul prezent. Cum îmi fuge puțin atenția, cum hop, cu roțile în sus. Apa e fix medicamentul de care aveam nevoie să mă vindec după relația mea eșuată și să capăt puțină încredere în forțele proprii. Abia mai am forță în brațe să țin furculița în mână când se termină traseul, dar am un zâmbet de toate zilele. Plutesc prin camping toată ziua și mă gândesc încontinuu la senzația de a fi pe valuri, de a te conecta cu apa, de a te lăsa dus, de a deveni un singur corp. Cine ar fi crezut că din panica și reticența cu care am început cursul îl voi termina îndrăgostită de apă?