Cotitura de la marginea vieții

Mai am o săptămână jumate din internship și îmi iau lumea în cap, de data asta pe bune. S-au scurs aproape două luni care au trecut ca trenurile CFR-ului, impredictibil din punct de vedere al vitezei. E o stare ciudată de ieșire din timp, o stare imposibil de descris. Zilele zboară, dar în același timp trăiesc vieți după vieți, mă simt bătrână și plină de viață în același timp. Probabil așa se simte un fluture, tânăr, fluid, și în același timp bătrân, cu conștiința faptului că va muri curând.

După acest pas schimbător de viață voi porni la drum din nou. Voi porni spre Est, și mai spre Est, până la capătul pământului, în punctul în care același Pământ începe din nou. Când am plecat din România acum aproape două luni nu am simțit nici o emoție. Nici măcar o clipire de gene. Îmi făcusem un pașaport nou și pornisem la drum fără să plănuiesc nimic dincolo de internshipul acesta. Ar fi trebuit să am emoții mai mari decât într-o simplă călătorie. Urma să stau două luni într-o familie musulmană, să predau engleză unor copii, să mă descurc în situații complet noi pentru mine.

Am plecat la drum fără nici o așteptare, fără pretenții, fără ambiții. Doar cu o curiozitate profundă și o deschidere față de nou, față de schimbare, față de lume. Nu am plecat cu gândul că prin voluntariatul pe care îl fac voi schimba universul. Eu sunt genul de persoană visătoare, care trăiește mai mult suspendată undeva între cer și pământ, nici în cer, nici pe pământ. Cu toate acestea, nu înghit pe nemestecate poveștile de adormit copiii pe care le spun frumos ca pentru serbarea de Crăciun ONG-urile. Nu prea cred că voluntariatul, așa cum e abordat în zilele noastre poate mișca munții din loc. Ba dimpotrivă, de multe ori face mai mult rău decât bine. Bineințeles, există și excepții. Există și lucruri frumoase care se fac prin voluntariat, prin dăruirea unor oameni care nu așteaptă nimic în schimb. Dar, în general, atitudinea de colonialiști superiori a marilor ONG-uri nu face decât să distrugă. Nu am acceptat acest internship cu gândul ca în două luni de zile să îi fac pe elevii aceștia olimpici la engleză. M-a interesat mai mult schimbul cultural cu ei. Să vadă și lucruri diferite, să interacționeze cu oameni altfel și să tragă singuri concluziile.

Nu plecasem la drum ca într-o lungă regăsire. Nu mă căutam pe la capătul pământului, mă ghicisem undeva în adâncurile mele cu mult înainte de a mă fi urcat în avion. Nu am plecat la drum să bifez țări și să adun vize în pașaport. De aceea mi-am luat timpul de care aveam nevoie, de aceea mi-am început călătoria prin acest internship. Am experimentat mai multe feluri de călătorii până acum în cele 15 țări în care am călcat. Am fost turistă, am fost în schimburi de experiență, am stat cu cortul, la hoteluri, în casele localnicilor. Am încercat de fiecare dată să înțeleg cultura cu care intram în contact dincolo pe primele impresii și de imaginile superficiale cu care se etichetează anumite locuri pentru a atrage turiști. În urmă cu 2 ani am stat 3 luni în Vietnam, l-am colindat în lung și în lat, am încercat să interacționez cu localnicii, dar a fost foarte, foarte dificil să obțin rezultate valabile. Exista mereu o reticență, o barieră în comunicare. Oamenilor le era foarte greu să fie deschiși.

De aceea mi s-a părut că un astfel de internship ar fi o oportunitate bună pentru a cunoaște cultura din interior, de a o înțelege de la nivelul unui localnic, de a vedea lucrurile din altă perspectivă, de a-mi ușura accesul în interior.

Nu mă așteptam ca experiența aceasta să mă schimbe atât de mult și să îmi aducă în viață atâția oameni frumoși cu care am construit legături adevărate și profunde. În cele două luni care au trecut mi-am demolat multe mituri, stereotipuri, obișnuințe nesănătoase de a gândi și am construit multe lucruri frumoase în loc.

Acum, când mă apropii de finalul contractului, mă gândesc…dacă ar fi să aleg, aș alege acelaș lucruri Pe scurt, am ales un proiect care îmi cerea să predau engleză la o școală elementară, într-un orășel micuț, un proiect în care eram singurul EP (exchange participant). Am cunoscut oameni din alte proiecte foarte frumoase, în care erau mulți EP, în care aveam mult timp liber la dispoziție pentru a călători, care trăiau în orașe mari, la familii bogate și aveam ocazia de a ieși în oraș și de a se distra.

Trebuie să recunosc, uneori era frustrant când nu puteam ieși cu ei pentru că ultimul autobuz înapoi în orașul-sat în care trăiesc pleca la 6 seara, alteori mi-aș fi dorit să am în jur mai mulți oameni vorbitori de engleză, franceză sau o altă limbă în care să pot avea  o discuție reală, uneori mă epuizau copiii cu care comunicam foarte greu, uneori tânjeam după o cameră privată și puțină liniște în jur.

Dar dacă ar fi să aleg din nou, aș face aceeași alegere. Internshipul acesta, în locul acesta a fost fix ce îmi trebuia. Un orășel mic, la 15 minute de mers pe jos depărtare de sate paradisiace, o activitate mai solicitantă care să îmi ceară ceva efort, dar să fie plăcută în același timp, o oarecare izolare de locurile și activitățile turistice pentru a mă putea concentra pe cultura locală, pentru a fi obligată să învăț limba, să petrec timp cu oamenii de aici. Dar în același timp o legătură cu lumea ”din afară”, care a fost constituită din ceilalți voluntari, cu care să pot avea discuții reale, cu care să pot călători și care să îmi deschidă interesul și curiozitatea pentru alte culturi. Am trecut prin diverse stări deși nu am avut un real șoc cultural, având în vedere că mai fusesem în 4 țări asiatice înainte. De multe ori am fost iritată de anumite atitudini, am fost tolerantă și intolerantă, sătulă, înverșunată, relaxată și indiferentă, curioasă și entuziasmată. Eu nu sunt tocmai cazul comun de voluntar care ar trebui să aibă un șoc cultural, să intre apoi în perioada de înțelegere, apoi să i se facă dor de casă, să se îmbolnăvească eventual și să fie pe punctul de a renunța și de a pleca acasă, ca pe final să plângă la aeroport și să nu mai vrea să plece. Experiența mea anterioară și circumstanțele care m-au făcut să nu fiu tocmai genul de persoană atașată au schimbat factorii problemei.

Merită să pleci într-un astfel de internship? am tot fost întrebată, categoric, nu! Dacă semnezi un astfel de contract în ideea că vei călători în locuri exotice pe bani puțini, zic mai degrabă să te uiți la agențiile de turism după vreo ofertă. Cel puțin cu programul cu care sunt eu aici, în care plătești 100 de euro pentru înscriere, îți acoperi singur cheltuielile de transport, asigurări de călătorie și sănătate, vize și restul, fiind acoperite doar cheltuilile de cazare și masă, nu merită. Pentru că în unele cazuri voluntarii trebuie să își caute singuri cazare din diferite motive…mulți nu sunt mulțumiți de familiile gazdă sau de șobolanii care le vizitează. Alții au avut motive obiective, pe care eu le numesc incompetența asociației care organizează internshipul. De exemplu, familia stă la o oră jumate de mers cu autobuzul de locul în care îți desfășori activitatea sau familia decide brusc că nu vrea să țină un voluntar cu o oră înainte ca voluntarul să ajungă, așa cum a fost cazul meu…motivele pot varia.

În ceea ce privește mâncarea, de multe ori voluntarul nu se poate adapta la mâncarea locală, sau orarul nu îi permite să fie acasă la ora mesei și își plătește singur mâncarea. În plus, dacă programul e serios chiar trebuie să muncești cu program normal de muncă, la fel ca cei plătiți. Asta te face să nu ai prea mult timp pentru călătorii. În plus, s-ar putea să te trezești că ești singurul străin din oraș, așa cum sunt eu și să îți fie greu să îți găsești un partener de călătorie în cazul în care nu vrei să o pornești la drum singur.

Deci nu îți lua un astfel de internship dacă tot ce vrei să faci e să îți dai check-in pe Facebook în destinații exotice, crezând că o vei face pe banii altora. O să îți cam iei țeapă.

În cealaltă extremă, dacă ești genul de persoană naivă, care vrea să schimbe Universul, cu tente de martir în comportament, care vrea să muncească și să ajute comunitatea locală fără a avea pretenția de a primi ceva în schimb, ia-ți gândul. Vrei să te duci în Africa sau în India să pui capăt foametei, să redai speranța unor copii triști și să te regăsești în același timp, adăugând capital conștiinței personale și crescând egoul cu cațiva centimetri? Poți să te duci, dar în majoritatea cazurilor nu faci decât să ajuți corupția, să umpli buzunarele șefilor marilor ONG-uri și să aduci daune pe termen lung prin acțiunile pe termen scurt care aparent par a ajuta.

Nu îndemn la un război împotriva ONG-urilor și nu generalizez, dar dacă faci o analiza atentă a acțiunilor de voluntariat care se duc în astfel de state, îți dai seama că nu prea sunt fezabile. Am auzit de-a lungul vremii tot felul de bazaconii cum ar fi construirea de școli moderne, cu AC în sate din Africa, unde ei nu aveau profesori calificați. Sau înfrumusețarea unor școli în care copiii se înghesuiau în clase și nu aveau cărți și caiete. Măcar aveau un mediu optimist în care să învețe, nu? Recunoaște, deci, că foarte puține proiecte de genul acesta aduc rezultate reale și recunoaște că ești mai mult interesat de schimbările pe care această acțiune le va avea în tine mai mult decât în jur. Asta în cazul în care nu te încăpățânezi în naivitatea ta și în salvarea Universului. Eu zic sa lași pentru Miss Univers pacea în lume. Sunt destule miss-uri pentru toate războaiele care se desfășoară acum pe Pământ.

Eu una nu pot spune că după două luni în preajma mea copiii duduie de engleză. Mai degrabă m-au învățat ei pe mine indoneziană. Dar măcar pot să spun că atât la școala primară, cât și la liceu, copiii au simțit pe pielea lor diversitatea culturală. Cu elevii de liceu am avut chiar discuții foarte interesante și deschise pe această temă. Și nu m-am sfiit să le arăt că sunt altfel construită prin educație, pentru că în altă ordine de idei, avem toți aceleași organe, aceleași visuri și ambiții. Doar educația și mediul social în care am crescut ne fac să fim atât de diferiți. Sau cel puțin, să credem că suntem ai naibii de diferiți. Am considerat înțelegerea din ochii lor ca fiind un câștig și am simt că timpul meu investit aici a meritat.

Cred deci că merită o astfel de experiență? Nu, dacă vrei să stai în puf și să călătorești prefăcându-te că muncești. Nu merită, dacă pleci de acasă cu preconcepții bătute în piatră, la care nu vrei să renunți nici în ruptul capului. Nu merită dacă nu ești dispus/ă să faci anumite sacrificii. Nu merită dacă vii cu atitudinea europeanului colonizator și superior. Nu merită dacă nu ești dispus să faci anumite compromisuri menite de a aborda cultura în care intri cu respect. Nu merită dacă ești dependent de cei de acasă și dacă nu te poți descurca într-un mediu străin. Nu va fi decât o traumă. Nu merită dacă vrei doar să te plimbi și fotografiezi în destinații turistice și nu înțelegi că faptul că locuiești la o familie locală e de fapt marea călătorie și că aici înveți mai mult decât dacă vizitezi 10 muzee. Altfel, dacă nu ești nimic din ce am înșirat mai sus, poate fi o cotitură în viață, o transformare.

Am găsit aici ce nu am căutat. Am trăit altfel și mult. De aceea mă simt de parcă plec de acasă peste două săptămâni, de parcă abia acum îmi încep călătoria și trebuie să las în urmă oameni dragi și frumoși. Aici am avut doar vagi momente de singurătate, infinit mai puține decât în București. Realizez că am pornit singură în călătoria aceasta abia acum când plec de aici, pentru că în ultimele 2 luni, printre străini și necunoscuți, singurătatea și-a pierdut sensul pentru mine, toți acești străini și necunoscuți devenind o mare familie în jurul meu.

În continuare voi călători prin Asia în următorul an, în unele țări voi sta mai puțin, în altele mai mult. Deocamdată traseul este schițat în mare și este mult loc pentru improvizații. Nu am fost niciodată adepta planurilor concise. Am lăsat și las viața să mă ducă unde trebuie să ajung.