Conversații de dragul conversațiilor

„Câte picioare ai?”

„Două.”

„Hahaha, mă refer la înălțime.”

„Aha. Nu știu, eu măsor în metri. Folosesc picioarele doar pentru mers.”

„Și, câte limbi vorbești?”

„Destule încât să le uit numărul, dar nu înseajuns încât să nu mai trebuiască să folosesc engleza.”„

„ În Bali ce faci?”

„Nimic. Am venit aici doar să mă îmbolnăvesc și să îmi depun pașaportul pentru extinderea vizei.”

„Deci nu lucrezi aici.”

„Nu.”

„Deci ești turistă.”

„Nu.”

„Și atunci ce ești?”

„Nu sunt nimic. De ce trebuie neapărat să fiu ceva? Ce e cu toată prostia asta?”

„Hahaha, ești amuzantă.”

„Cred că momentan sunt doar enervată.”

„Da, e greu să răspunzi întrebărilor majore ale vieții. Se vede că ești cam pierdută în spațiu.”

„E și mai greu să răspunzi întrebărilor idioate fără să simți că ai contribuit la extinderea prostiei în Univers.”

„Da, există mulți proști în Univers și mai trist e că nici nu își dau seama de propria existență.”

„Tu ai spus-o.”

Mă întorc spre gazda mea: „Alex, ce dracu, du-mă acasă.”

Alex începe să râdă. Mă adusese la întâlnirea couchsurferilor pentru a-mi găsi un partener de drum cu care să îmi continui călătoria. Tot insistă cu faptul că sunt prea slăbită să mă duc în zone instabile medical sau politic și că Estul Indoneziei nu e un loc prea plăcut pentru o călătoare femeie, singură.

„Crede-mă, prefer să fiu în pericol singură decât cu un astfel de specimen lângă mine. Dacă aș fi în Papua acum și aș da peste un trib de canibali, i-aș plăti să îl ia pe tipul ăsta de lângă mine.”

Râde în timp ce își pune casca pe cap. Inventăm o scuză și plecăm spre casă. Tocmai asistasem la antrenamentul de Capoeira și aveam chef de salsa, de tango, de tai chi și de orice implica mișcare și muzică. Iar couchsurferul enervant a avut grijă să îmi strice starea cu întrebările lui idioate. La celelalte mese turiști albi făceau conversație forțată și plănuiau o excursie a doua zi la o grădină botanică.

Pentru că în Bali nu există transport în comun și încă nu m-am încumetat să conduc un scuter, încă sunt dependentă de Alex care mă întreabă diabolic de față cu ceilalți dacă nu vreau să îi acompaniez în excursie, că el are ceva de pozat și nu mă poate plimba prin împrejurimi. Îmi lipesc un zâmbet mieros de față și îi spun că de mult vreau să îi cunosc colegii de muncă și că aș fi fericită să merg cu el la job. Mai schimbăm vreo două sarcasme, îmi pun și eu casca pe cap și plecăm. Ceilalți se uită cam buimaci la noi și nu înțeleg nimic din glumele noastre est-europene. Nu se știe prin ce anomalie a culturii, Alex a moștenit un umor perfect balcanic și un sarcasm est-european, acela greu de digerat și de înțeles, care cere efort de gândire pentru a-i descurca ițele și care nu prea e savurat pe aici.

Pe drum văd un club de gay. Nu îmi vine să cred că sunt în aceeași țară în care oamenii se uită la filme care se cheamă „Hijabers in love”, pe a cărui afiș sunt două musulmane purtătoare de hijab între care un tip privește indiferent în zare. Nu îmi vine să cred că am pantaloni scurți și un maieu aproape transparent și că nimeni nu se uită ciudat la mine. E greu de crezut că aici fetele poartă pantaloni atât de scurți încât li se vede ei bine, fundul, iar puțin mai încolo, pe insula vecină oamenii îți aruncă săgeți din priviri dacă porți un tricou.

Bali e cu siguranță o ciudățenie a Indoneziei, e un fel de Dubai mai ieftin cu clădiri mai joase, un fel de Europă pierdută în clima tropicală.

A doua zi, după ce i-am cunoscut clienții și am decis că sunt incredibili de plictisitori, m-am plimbat pe plajă câteva ore, timp în care am fost abordată din metru în metru de beach boys care îmi ofereau lecții se surf, de turiști grași și libidinoși care îmi trimiteau bere, de vânzători ambulanți care mă întrebau dacă vreau vodkă și care mă salutau în rusă, de un rus însuși care nu am decis încă dacă era drogat sau doar parțial incult.

Rusul mă urmărise câțiva metri în plimbarea mea pe malul oceanului în care îmi târam picioarele prin valurile mării cu efect, în timp ce încercam să mă ascund sub o șapcă cu un cangur pe ea pe care scria Australia.

„Hey, scuză-mă, de unde vii?”

„Uite din colo.” Și îi arăt direcția din care vin.

„Haha, adică din ce țară.”

„România.”

„aaaa, România, da?”

„Da…”

Râde și repetă da (да) și începe să vorbească în rusă.

„ĂĂĂĂ, în România vorbim română, nu rusă.”

Continuă să vorbească în rusă.

” Я не говорю по-русски (Ia nie gavariu paruski). ”

„Păi cum așa, țările noastre sunt atât de apropiate. Cum vine asta?”

„Și Mongolia e aproape de Rusia. Vorbești mongoleză?”

„Hahaha, ești amuzantă. Ești aici pentru surf? Asta e prima țară străină în care mergi?”

„Nu, nu sunt aici pentru surf. Sunt aici pentru că nu am avut un alt loc drăguț în care să frec menta câteva ore. Nu, e a 16-a. Arăt așa pierdută în spațiu?”

„Haha, nu. De fapt voiam să te întreb dacă vii din Australia. Văd că ai o șapcă pe care scrie Australia.”

„Sunt sigură că pe chiloții tăi scrie „made in China”. Te-ai dus în China să îi cumperi?”

Rămâne buimac cu ochii în Soare și nu zice nimic atunci când îi spun că mă grăbesc și că trebuie să plec. Mă întreb ce se întâmplă cu mine de dau numai peste oameni din ăștia și mă întreb prin ce procese neuronale necunoscute îi lovesc întrebările stupide pe care mi le adresează.

Merg în continuare pe plaja aglomerată în timp ce mă bronzez cu urmele rucsacului pe care îl port în spate și încerc să mă fac invizibilă printre sutele de turiști.

Apusul e spectaculos, stelele sunt aproape de pământ. Nunta pe care o pozează Alex e pe terminate și eu stau de vorbă cu ospătărițele de la nuntă care s-au plictisit de moarte în timpul ceremoniei. Vor să afle amănunte picante despre viața mea, dar mie îmi vin în minte numai întrebările idioate de azi. Încerc să le explic, dar ele nu văd nimic ciudat în asta. Mă simt descurajată de diferențele culturale cu care mă confrunt la fiecare pas. Îmi e dor conversațiile savuroase, nuanțate din studioul din București. Îmi e dor să fiu înțeleasă.