Circuitul Dhaulagiri – Drumeție extremă în Nepal

Pokhara, Nepal

Mă simt ca dracu’, nu am stare să mă conectez cu nimeni și fiecare încercare a mea de a mă apropia de cei dragi sfârșește în certuri dramatice. Am venit în Nepal în urmă cu câteva zile după o expediție în India cu un grup și vreau să fug de lume într-un loc nou, fără semnal la telefon, care să îmi solicite toată atenția și să mă provoace. La masa de alături cineva spune că circuitul Dhaulagiri e cel mai greu traseu de drumeție din Nepal. Îmi termin cafeaua și mă duc în oraș de unde cumpăr o hartă, gheruțe și permise. Sunt îmbrăcată într-o rochie lungă cu sandale și aproape că nu primesc permisele când aud funcționarii că vreau să merg singură. Îmi înșiră toți drumeții care au murit pe traseu, îmi spun că am nevoie de 3 săptămâni să îl termin și cort și mâncare și să mă descurc bine pe munte. Mă întreabă insistent dacă sigur am mai fost pe munte. Bre, există și oameni în rochițe care merg pe munte, mai lasă prejudecățile astea de Ev mediu acasă. Da, am mai fost, da, sunt sigură, dă-mi permisele alea și lasă-mă să iau decizii, că sunt un adult care știe ce face.

Nu las nimic din toate astea să mă descurajeze, îmi cumpăr provizii, strâng cortul, mai împrumut un sac de dormit de vară pe care îl bag în al meu, alături de șalul de lână și îmi iese un ansamblu ciudat, dar ok în care să dorm. Îndes totul în rucsac, geacă de puf, de vânt, pantaloni, izmene, șosete, etc., las la cazare rochițele, laptopul și ce nu îmi folosește și mă duc în stația de autobuze locale. 

Ca de obicei totul se întâmplă de la sine și ajung fix în momentul în care autobuzul meu pleacă. Mă urc din mers, mă înghesuiesc pe un scaun minuscul și mă las legănată câteva ore până în Beni, unde cer niște indicații și pornesc pe traseu. E deja ora 2 și decid să merg până se întunecă și dau de primul sat. Rucsacul mi se pare incredibil de greu. Probabil are vreo 17 kile și transpir de nu mai pot. Nu am mai început de mult așa greu un traseu. Trec de primul sat și decid să mă opresc în următorul. 

Ajung după două ore în Babiyachaur care are case din lut și mă simt teleportată în Nepalul vechi. Sunt singura turistă din sat. Mă cazez la un teahouse din lut și mă împrietenesc cu tot satul. Sunt invitată în casa unei fete de liceu unde se adună toată familia în jurul meu, mi se dă ceai, sunt chemată la o nuntă, sunt întrebată un milion de detalii despre viața mea personală și a familiei mele extinse. 

Când e ora cinei mă întorc la casa mea de lut, mănânc și pic lată. Un singur bec chior luminează camera, semnal la telefon sau priză nu am, așa că mă culc pe la 7 seara după ce citesc niște pagini. Așa de mult îmi place viața simplă de la munte! Zona asta e uimitor de izolată având în vedere că peste munte sunt sute de turiști pe circuitul Annapurna, pe care ajungeam dacă făceam dreapta în loc de stânga din Beni.

A doua zi ponesc pe la 8. Nu am fost niciodată excesiv de matinală, nici chiar pe munte. Planul meu este să merg până se lasă întunericul, însă nu am idee ce mă așteaptă. Traseul nu seamănă cu nimic din ce am făcut până acum. Văile sunt foarte înguste și adânci și poteca coboară des până la râu ca apoi să urce. La finalul zilei voi fi adunat nu doar kilometri mulți, ci și multe sute de metri în diferență de nivel. Poteca este foarte îngustă, șerpuită pe zone expuse, deasupra unor prăpăstii și de multe ori există bifurcații la care trebuie să fiu atentă. În unele zone se văd alunecări de teren recente, alteori poteca traversează mici ghetari care se scurg și nu e nimeni pe tot traseul, abia întâlnești câțiva localnici.

La un moment dat poteca s-a terminat într-un buldozer care lucra la drum atârnat într-un unghi dubios. M-am învârtit vreun sfert de oră neștiind ce să fac, până au venit la mine muncitorii drumului să îmi ofere ajutorul. Unul dintre ei mi-a luat rucsacul și altul m-a dus de mână dincolo de buldozer. Pământul aluneca sub bocancii mei, bolovani se rostogoleau într-un râu și începuseră să mă treacă toate transpirațiile. Abia îmi țineam echilibrul pe marginea abruptă a drumului și îmi dădeam seama că dacă aș fi avut rucsacul în spate probabil m-aș fi rostogolit și eu la vale, ca bolovanii de sub mine. Am ajuns pe potecă plină de adrenalină și recunoștință pentru băieții de la drum, care nu au vrut să primească nimic pentru ajutor.

Ruta asta parcă a rămas imobilizată în urmă cu 50 de ani. Toate satele au case făcute din piatră și lut, în stil tradițional și nu se simte lăcomia prezentă în alte văi care s-au obișnuit cu turiști și taxează la supra-preț toate serviciile. 

Pe la 3 am ajuns în Muri, satul în care mă gândisem să rămân peste noapte. Avea vreo 3 case pe marginea unui râu și era destul de pitoresc, dar încă mai aveam energie și câteva ore de lumină. Următorul sat trebuie să arate grozav, mi-am spus. Nici nu pare departe pe hartă. (mama măsii de hartă, cum aveam să aflu în curând). După atâta mers o să mă răsfăț cu mâncare bună și voi sta la cel mai fain teahouse din sat. De unde să știu eu că viața avea alte planuri pentru mine?

Am mâncat un Bounty și am decis să pornesc mai departe, deși făcusem peste 30 de kilometri deja. 

Am urcat pe o curbă de nivel pietroasă și am mers pe poteca îngustă o oră, două, trei. A început ploaia. Deși am scos pelerina, eram fleașcă. M-am odihnit pe o piatră udă și am pornit iar, sperând la fiecare curbă că va apărea satul, cu picioarele din ce în ce mai obosite. Mi-am dat seama cu disperare că nici măcar nu pot pune cortul pe curba de nivel îngustă, că se întunecă și satul încă nu apărea, că harta mea nu era chiar așa bună. Îmi venea să mă trântesc în fund și să plâng. 

Ce naiba mi-a trebuit să merg spre următorul sat? Nu mi-au ajuns 30 și ceva de kilometri? Ce încerc să demonstrez cui? Mă cred amazoancă atunci când nu e cazul. Acum o să dorm fleașcă în pădure și o să mănânc supă de tăieței la plic, așa îmi trebuie. Deja se întunecase și poteca începuse să se bifurce din ce în ce mai des, bifurcații care nu apăreau pe hartă și încercam să aleg drumul bun spre niște luminițe care păreau locuințe.

Când deja simțeam că nu mă mai țin picioarele și mă uitam de un loc de pus cortul, am văzut nu foarte departe o lumină care venea de la o casă. Nu era satul, erau doar 3 case. Nici una nu părea că ar găzdui turiști, dar nu mai aveam putere să mai merg nici un metru. Am bătut la prima ușă, a răspuns o femeie, i-am arătat prin semne că aș vrea un loc de dormit și o farfurie cu mâncare și m-a lăsat să intru într-o casă sărăcăcioasă, unde ardea un foc pe podea. Mi-a întins o farfurie cu niște orez, verdeață și linte. Deși era puțină mâncare mi s-a părut cea mai bună masă din viața mea. Când deja mi se închideau ochii în farfurie, m-a condus într-o cameră cu un pat din scânduri fără saltea, cu un așternut foarte murdar, dar cui îi păsa?S-a dus seara mea fancy, dar eram fericită că am unde dormi și că nu dorm nemâncată. Mi-am întins sacul de dormit pe patul din scânduri și am dormit un somn bun.

A doua zi gazda mea mi-a făcut un mic dejun din niște ouă împrumutate de la un vecin și a început să plângă când la plecare i-am lăsat banii pe care i-aș fi cheltuit la un teahouse. 

Am pornit la drum ca să descopăr cel mai frumos sat de pe traseu la mai puțin de un kilometru de locul în care dormisem. Mai că îmi venea să rămân o zi acolo, dar am înghițit în sec și am urcat în continuare. La urma urmei, o să îmi amintesc mereu cina mea sărăcăcioasă și bunătatea gazdei mele. Dacă aș fi rămas la o pensiune fancy ar fi fost una printre alte zeci.

Azi am decis să o iau mai ușor, să nu mai merg 42 kilometri, însă traseul tot urca și cobora la greu. De sus priveliștea era minunată, ca apoi să cobor iar în întunericul din fundul vreounei văi și să o iau din nou la deal. La un moment dat nu mai vedeam poteca și fix atunci a apărut un localnic și mi-a arătat direcția, deși nu mă întâlnisem cu nimeni timp de ore bune. Începusem să văd des buburuze în drumul meu. Aveam grijă să nu le calc dar mi se părea bizar să le văd la altitudine așa mare. Parcă mă ghidau în drumul meu și mă încurajau să continui.

Pentru că nu mă întâlneam aproape cu nimeni pe traseu, m-am oprit la marginea unui râu, m-am dezbrăcat și m-am spălat inclusiv pe cap. Mi-a înghețat creierul instant de la apa de ghețar, dar cine mirosea frumos în mijlocul pădurii? Cine?

În primul sat (vreo 17 km tot făcusem deși îmi propusesem să merg mai puțin) mi-am pus cortul într-o curte și spălam un tricou la izvor când a apărut un american gălăgios cu 3 ghizi după el. Mi-a povestit cum era Nepalul prin anii 80, cum valea asta e printre ultimele rămase autentice și cum urma să facă 60 de ani a doua zi și a comandat un elicopter cu care să se întoarcă în Kathmandu din tabăra de bază. M-a invitat să merg cu el cu elicopterul. Pe cât de bine suna, eu eram curioasă să fac tot circuitul așa că l-am refuzat politicos. M-a rugat să îi promit că la finalul traseului îi trimit un mesaj să știe că nu am murit. I-am promis că așa o să fac.

Am lăsat în urmă americanul cu tot alaiul lui care îmi repeta încontinuu că sunt nebună și că o să mor pentru că fac traseul singură și m-am cărat fără prea mult chef până în tabăra de bază italiană, unde deja peisajul devenea mult mai ostil și era mult mai frig. În niște corturi foarte fancy erau niște germani cam aroganți care coborau a doua zi și aveau serviciu complet, cu mese, scaune, ghizi care îi serveau. Nu m-am conectat prea tare cu ei, așa că m-am dus în bucătărie unde mâncau porterii și povesteau în nepaleză și am comandat chang (bere locală din mei care are gust de borș de putină și o culoare albă). S-a făcut liniște și toți ochii s-au întors spre mine. Nepalezii nu înțelegeau de ce o blondă fără ghid bea chang cu ei. După vreo două căni deveniserăm cei mai buni prieteni și parcă înțelegeam nepaleză mai bine și parcă și ei învățaseră română între timp. Câțiva dintre ei erau ghizi de altitudine care urmau să urce pe vârf și stăteau pe scaune și povesteau peripeții, ascultați cu gura căscată de cei care sperau ca într-o zi să ghideze și ei pe sus. 

Am aflat că e închis traseul spre tabăra de bază principală, ca a venit de sus o avalanșă care a blocat drumul, dar că lumea speră să se deschidă a doua zi. Sper și eu, ce altceva să fac? Nu prea aveam chef să mai stau o zi în tabăra italiană.

M-am dus cam amețită de la chang la culcare și a doua zi m-am trezit sub un Soare superb. Porterii care cărau bagaje pentru expediții porniseră deja la drum și îi vedeam în depărtare. Traseul începea pe ghețar, era abrupt și pe alocuri periculos. Începusem să am dubii și să mi se facă frică să fiu singură pe ghețar. Destul de des se auzeau zgomote infernale urmate de scurgeri de bolovani sau zăpadă de pe versanții de sus. Înaintam greu pe ghetar. Unde nu era gheață presărată cu crevase, era un pământ sfărâmicios care făcea înaintarea lentă. 

Am înaintat cu greu și cu frică pe ghețar și atunci când deja poteca nu mai era vizibilă, am încercat să stau cât mai pe mijloc, pentru a mă feri de bolovanii care cădeau de sus pe neașteptate. 

Mergeam eu așa, în pas vioi când de nicăieri mă depășesc 3 nepalezi cu o ditai viteza. 

– Hei, voi nu sunteți trekkeri, așa e? Urcați pe vârf? Aveți viteză.

– Haha, hai că și tu mergi bine. Noi ne grăbim să pregătim traseul pentru Nims Dai care o să vină mâine cu elicopterul. Caută-l pe instagram, să vezi ce chestii cool face. Hai în cortul nostru de bucătărie să bei un ceai când ajungi în tabără. 

– Vin, cum să nu vin? L-am căutat și pe Nims când am ajuns la civilizație și apoi când i-a apărut filmul i-am recunoscut partea din echipă cu care mă văzusem pe traseu.

În jurul meu lumina și norii se jucau încontinuu. Am observat că exista un ciclu. Până pe la 12-1 la prânz era soare, apoi vârfurile intrau în nori și începea să bată vântul. Până nu mult după prânz trebuia ales locul de cort, că zona intra în ceață și nu mai vedeai un metru în jur.

Mi-am înfipt cortul meu de la Decathlon la 90 de lei cât am putut de bine pe ghețar în tabăra de bază, am făcut o supă și niște apă caldă pentru mâncarea deshidratată și am privit norii, munții, ghețarii. Nu mai dormisem niciodată așa de aproape de inima unui munte. Era fabulos. Începusem să simt altitudinea și faptul că am urcat cam repede la 5000 m, deși eram oarecum aclimatizată din tura recentă din India. Stăteam așa în fund în ușa cortului și nu îmi venea să cred ce norocoasă sunt. Cu vremea, cu oamenii întâlniți, cu cât de puțin îmi trebuie să fiu fericită. 

Am fost la ceai la nepalezi și am rămas uimită cât lux e în cortul de bucătărie al unei expediții. Cortul încălzit, mâncare bună, vin. Le-am urat succes și m-am târât “acasă” că mă luase o durere de căpățână cam nasoală. M-am mai uitat la vârf și mi-am imaginat cam cum e să fii acolo sus. De aici din tabăra de bază pare așa aproape…Dar și ce vânt bate pe sus pe acolo…

A doua zi în timp ce împachetam am observat un alai de vreo nouă ghizi și porteri pentru 2 turiști germani. Urcau spre pasul francez, pe același traseu cu mine. M-am bucurat că mai e cineva care merge încolo. Harta mea era aproape nefolositoare și nu mai exista potecă, traseul trebuia ghicit. Am mers pe urmele lor, dar deja simțeam altitudinea și oboseala ultimelor zile în care am mers mult mai mult și mai repede decât ar fi trebuit. Urcușul spre pas mi s-a părut albsolut interminabil. Mă opream din sută în sută de metri și căscam ochii. Nu mai aveam nici un chef. 

Era Soare, frumos, liniște, zăpadă până la genunchi. Eram așa aeriană când am călcat pe o bucată de gheață care s-a spart și m-am trezit cu bocancul într-un pârâu. M-am trezit instant. Din fericire nu mi s-a udat bocancul pe interior prea mult și aveam șosete groase de schimb. Ajunsă sus, în pasul francez, mi s-a tăiat respirația. În jur se vedeau doar vârfuri, văi adânci care le despărțeau și…alb. Alb peste tot. Holly shit! Care dintre astea e hidden Valley pe care trebuie sa merg mâine? Ce brânza măsii să fac, să mă întorc? Dacă nu găsesc poteca și mă rătăcesc și nu o să mă mai găsească nimeni niciodat? Începeam să înțeleg de ce îmi spunea toată lumea că sunt nebună să vin pe traseul ăsta singură.

Hartea mea de rahat din nou nu arăta toate văile de acolo. M-am pus în fund și am așteptat un semn divin. Cum stăteam eu așa, mai aproape de pământ, am văzut o buburuză care zbura într-o direcție. Când m-am uitat mai bine am văzut ceva ce semăna cu urme de pași. Am luat direcția pașilor și câțiva kilometri mai încolo erau campați nemții cu alaiul lor în Hidden Valley. Buburuzele astea chiar mi-au arătat calea, Ce naiba căutau buburuzele la peste 5500 metri pe zăpada, nu știu.

Mi-am făcut un ceai, am schimbat șosetele și m-am chinuit să ancorez cortul cât mai bine posibil în zăpadă. Bătea vântul foarte puternic, cei doi turiști mi-au împrumutat o cordelină și am adormit cu cortul aproape pe față, îmbrăcată cu toate hainele pe care le aveam și cât de înfofolită am putut.

Ghidul nemților era deja beat mort și cei doi nu se simțeau prea confortabil, așa că au anulat urcarea unui vârf de 6000 care nu era prea departe. A doua zi m-am trezit bocnă, cu toată apa din sticle înghețată, dar cu cortul încă în picioare. Alaiul plecase deja. Eu m-am pregătit în ritmul meu și după ce m-am decongelat și am mâncat, am plecat cântând. Cerul era mai albastru decât credeam că există. Soarele ardea cu foc, zăpada strălucea și eu simțeam că nu am mai văzut atâta frumusețe la un loc în viața mea. 

Am urcat spre pasul Dhampus, așa mi se luase de urcat, dar ce să fac, am mers prin zăpadă uneori cu elan, alteori îmi târam picioarele cu încetinitorul. Altă cale nu era decât la deal. După câteva ore am ajuns porterii din urmă și i-am depășit. Ei urmau să se oprească să campeze, eu nu mai aveam chef să mă congelez încă o noapte cu sacii mei de dormit de vară, în cortul de 90 de lei, așa că mi-am adunat puterile și am continuat să cobor spre Marpha, satul care dădea în circuitul Annapurna. Iar s-au adunat 42 de kilometri în ziua aia, iar abia îmi târam picioarele, iar ultimul kilometru mi s-a părut că a fost cât 10 de lung. 

Când am coborât niște scări și am dat de oameni, magazine, drumuri pietruite, turiști, pensiuni, bere, suc de mere, parcă eram picată din lună. M-am cazat într-un loc drăguț, am plătit un duș cu apă caldă, am comandat o bere Gorkha și m-am tolănit pe un scaun râzând. Am făcut-o și pe asta!

A doua zi am mers vreo 10 kilometri timp în care căscam gura la vârfurile Annapurna și Dhaulagiri și îmi imaginam că Annapurna era o femeie și Dhaulagiri era un bărbat înainte să fie munți și că se iubeau și au decis să își facă veacul sub formă de munți, unul lângă altul și iată-i, așa frumoși amândoi. Și cântam de zor și căscam ochii și mă bucuram că am reușit să ies din Hidden valley vie, că mi-am depășit recordul de mers, că uite, și o purtătoare de rochițe aeriană se descurcă pe munte singură.

Când se întuneca am luat un autobuz care trecea pe lângă mine și mergea până în Tatopani, unde m-am aruncat direct în piscina cu izvoare termale, în care am stat și m-am înmuiat până s-a închis și din care am ieșit cu degetele crețe și cu corpul moale ca o mămăligă.

În a zecea zi m-am urcat în autobuzul morții care se leagănă numai pe marginea prăpastiei cu 5 la oră spre Beni, de unde am plecat spre Pokhara.

Întoarsă în Pokhara, cercul avea să se închidă în același loc. Mă simțeam de parcă picasem din cer după cel mai frumos traseu pe care fusesem vreodată. Și chiar așa era, am urcat până în nori și am revenit pe pământ mai vie, mai curată și cu mai mult curaj și decizia înțeleaptă să investesc într-un sac de dormit de iarnă, care peste câțiva ani avea să îmi salveze viața.