Zbor spre China si departe de ea

Cele 2 zile in Dubai au fost uimitoare. Pentru că am plecat acolo fără aşteptări prea mari, totul m-a uimit. Mereu am fost sceptică în ceea ce priveşte oraşele artificiale în care standardele de viaţă sunt mari în timp ce respectul pentru ea e aproape inexistent. Cu cât cresc standardele de viaţă cu atât ne înconjurăm într-un glob de oţel, ne îndepărtăm de simplitate, de conexiunea cu pământul, cu natura, stăm suspendaţi în aer, la câteva etaje, în apartamente în care nu ajunge muzica păsărilor şi a vântului.

Şocul era atât de mare când intram într-o clădire în care aerul condiţionat menţinea temperatura la 25 de grade încât mi se tăia respiraţia. Deşertul de afară părea un film proiectat pe geamurile imense. Umanitatea parcă dispăruse cu totul, nu găseai pe nimeni pe stradă, totul se petrecea în clădiri şi maşini de lux, exista mereu un zid între om şi viaţă. Am fost uimită să descopăr legături puternice între oamenii pe care i-am întâlnit. Prietenia dintre ei era ca un cârlig care îi ţinea la suprafaţă între pereţii de sticlă şi aerul condiţionat. Am întâlnit oameni vii sufocaţi de consecinţele propriei munci care ajuta la progresul tehnologic uluitor, oameni pierduţi şi oameni confuzi.

A fost în orice caz o experienţă năucitoare, ruptă de pe altă planetă, din viitor, de nicăieri. Mă gândeam la lucrurile astea în aeroport în timp ce aşteptam să se deschidă poarta de îmbarcare când s-a aglomerat brusc locul de chinezi care vorbeau tare şi se aşezau în mijlocul drumului. În câteva minute se făcuse o coadă imensă de chinezi. Mai erau 2 ore până să se deschidă poarta de îmbarcare pentru avionul meu, aşa că îmi părea bine că toţi oamenii ăştia vor pleca cu alt avion şi se va face linişte din nou. Ăăăă, sau nu. După cum aveam să îmi dau seama curând, ei se puseseră la rând pentru avionul cu care plecam şi eu…cu 2 ore înainte. “măi, oare o fi avion cu locuri limitate, sau ce naiba se întâmplă”, mă gândeam eu, uitând pasiunea chinezilor pentru a sta la coadă. Începuse deja să îmi pară rău că mi-am luat bilet la China Southern Airlines şi că voi sta 4 ore în Guangzhou.

La îmbarcare, surpriză, nu voiau să mă lase să urc în avion pentru că nu am bilet de întoarcere şi e necesar. Mă uitam la ei ca la maşini străine cu paşaportul în mână şi i-am întrebat zăpăcită că nu văd care e problema din moment ce am viză şi bani pt biletul de întoarcere…că doar n-o să rămân în veci în Indonezia…la care ei…”aaa, aveţi deja viză? Credeam că vreţi să luaţi on arrival”. “Păi uite-o domle, pe prima pagină a paşaportului, ce naiba”. Minunat început de călătorie.

În avion aveam locul de lângă ieşirea de urgenţă. Lângă mine stăteau doi arabi, unul traditionalist şi unul gras care părea cam libidinos. Minunat… Înainte de plecare un steward care stătea ca în faţa televizorului de relaxat mi-a spuns într-o engleză stâlcită să am grijă de ieşirea de siguranţă. “Dar ce, o fură cineva?” mă gândeam eu. Am înţeles ce mi-a spus abia când au început chinezii să meargă la baie după masa aproape necomestibilă servită în avion. Aproape toţi se sprijineau pe uşa de siguranţă şi mai mult de jumate din ei se holbau pe geamul uşii în timp ce apăsau pe mânerul care deschidea uşa. Deja ne formaserăm reflexe eu şi colegii mei de scaun să strigăm la ei înainte de a le trece prin cap să deschidă uşa în neatenţia lor, să nu folosesc alt cuvânt mai nediplomatic.

Colegii mei de scaun s-au dovedit a fi nişte gentlemeni grijulii care mă serveau întâi pe mine şi îmi ofereau din mâncarea lor de la duty free. Am râs mult cu ei de neînţelegerile care se creau din cauza comunicării greoaie în engleză.

Surpriza a fost când m-am trezit din aţipire cu un arab de 2 metri pe un metru care brusc a început să facă plecăciuni în faţa mea. Am căscat ochii cât cepele în hohotele de râs înăbuşite ale colegilor de scaun. În buimăceala mea nu mă prinsesem că era ora de rugăciune şi locul de lângă ieşirea de urgenţă fiind singurul mai încăpător, era folosit de rând de toţi arabii din avion pentru rugăciune. Îşi scoteau covoraşul din valiză şi începeau plecăciunile fără nici o jenă. Se făcuse un rând pentru locul de rugăciune spre exsasperarea stewarzilor şi curiozitatea chinezilor.

Până la urmă am rămas în viaţă după ce am mâncat supa de fructe de mare, nu a bombardat nimeni avionul, nu s-au iscat nici scandaluri religioase, şi slavă domnului, nici un chinez nu a deschis uşa de la ieşirea de urgenţă. Iată-mă deci din nou în China pentru 4 ore. Hahaha, cine ar fi crezut…

Cele 4 ore de aşteptat în aeroport m-au făcut să îmi întăresc decizia luată cu 3 ani în urmă să nu mai calc în China decât dacă mă plateşte cineva.

În următorul avion am observant cu coada ochiului că lângă mine stă o chinezoaică pe care am făcut tot posibilul să o ignor. Până când mi-am vărsat cafeaua pe mine şi mi-a oferit foarte natural un şerveţel, cu un zâmbet larg. Am rămas cu ochii cât cepele pierdută în zâmbetul ei şi am uitat de cafeaua fierbinte de pe mine. Uau. Femeia asta avea o faţă atât de luminoasă şi un zâmbet atât de larg, natural şi frumos…A început o conversaţie frumoasă între noi, o conversaţie care a durat tot zborul. Numele ei occidental (toţi chinezii au un nume occidental, pentru că cel chinezesc e atât de greu de pronunţat) era Norah şi vorbea o engleză impecabilă. Lucra de 5 ani în Jakarta şi zâmbea încontinuu.

Mi-a oferit seminţe de lotus (habar n-aveam că sunt comestibile) şi piersici de la ea din grădină. Dar ce e mai important,  mi-a oferit o altă imagine despre chinezi. Era caldă, bună, deschisă şi generoasă. Era opusul a ceea ce întâlnisem în China în experienţele mele trecute. În faţa ei s-au estompat toate zilele grele din China. În faţa ei s-a umanizat o naţie întreagă. Am vorbit mult, despre multe.

Îmi părea rău că gândisem toate lucrurile acelea despre China şi că îi pusesem mai mult sau mai puţin toţi chinezii în aceeaşi oală, pentru că nu întâlnisem alţii altfel cu excepţia familiei consulului din România care e excepţională. Norah mi-a dat un nou avânt în aventura pe care urma să o încep, mi-a dat energie să încep cu un zâmbet larg, chiar şi după 24 de ore de zbor şi aşteptare. Mi-a dat energie să am din nou încredere în oameni şi în excepţii. Unii oameni reuşesc să mă ţină la înălţime doar prin existenţa şi încrederea lor. Sunt ca nişte îngeri care apar în viaţa mea, stau puţin timp şi apoi dispar, având grijă să îşi lase amprenta pe sufletul meu. Pe oamenii aceştia nu îi uit niciodată. O astfel de persoană a fost Norah, pe care sper totuşi să o mai întâlnesc.

Bun venit în Indonezia! Din prima secundă în care am pus piciorul pe pământ m-am simţit ca acasă. Era totul ca o sărbătoare continua şi râdea până şi ofiţerul de la imigrări când răspundeam pe dos întrebărilor lui din cauza faptului că nu auzeam aproape nimic. Am rămas cu nişte reminiscenţe destul de urâte după otita făcută cu doi ani în urmă în Vietnam. Mă dor urechile de simt că îmi explodează la fiecare aterizare şi apoi îmi trebuiesc vreo două ore să aud ceva. În mod normal ofiţerii de la imigrări sunt destul de nerăbdători şi suspicioşi, dar aici totul se desfăşura cu voie bună şi relaxare…după cum aveam să observ mai încolo, la ghişeul de informaţii şi la cel de telefonie mobilă.

Ultimul autobuz spre oraş pleca în 10 minute şi eu nu aveam cartelă sim şi nici adresa la care trebuia să ajung. Lângă ghişeu dormea un nene care se părea că nu se grăbeşte deloc şi că nu prea crede el că în 10 minute pleacă autobuzul. Welcome to Indonesia!