Sus, pe munte, în adâncurile pământului (III)

[soliloquy id=”1299″]Cu un efort am ieșit din magia care mă înconjura și m-am întors la drumul principal. Gândul încă îmi era la atracția irezistibilă de a merge mai departe, în gol, în nicăieri, de muzica insesizabilă de pe fundal, de râsetele pietrelor și de felul jucăuș de-a fi a crengilor.

Eram încă prinsă în vrajă și îmi era greu să îmi dau seama ce s-a întâmplat cu mine când am auzit niște râsete, de data asta reale. În fața mea se odihnea un grup de tineri pe o platformă. Mi-au oferit o cafea și am început o discuție. S-au înfricoșat când au auzit că-s singură și au început poveștile cu fantome. Cică mulți oameni care s-au dus singuri pe munte au fost răpiți de fantome, au dispărut și nu s-a mai auzit nimic de ei. Se crede că ar trăi într-o altă dimensiune, că sunt aici dar ca noi nu îi putem vedea.

“Muntele răpește oamenii slabi de înger. Să urci pe Merapi singur e ca un test. Ori ajungi până în vârf, ori te pierzi, înebunești, te rătăcești, dispari. Trebuie să ai curaj să încerci Merapi singur. Uite, deja mi s-a făcut pielea de găină.“

Nu le-am spus, normal, de ce tocmai pățisem, că deja se îngrămpdeau unii în alții și coborâseră vocea de parcă le era teamă să nu fie auziți de vulcan, de spirite, de cine nu trebuie.

După o pauză pentru reîncărcarea bateriilor am reînceput urcușul cu care deja mă obișnuisem și nu mi se mai părea atât de dificil, deși traseul devenea din ce în ce mai greu. La un moment dat, după ce trecuseră vieți, ani, reîncarnări, care de fapt fuseseră în total cam 6 ore, grupul cu care urcam s-a oprit și a desfăcut cortul.

“Mai sus e vântul prea puternic. Noi campăm aici.“ mi-au spus. Mi-am scos și eu sacul de dormit și după o cină frugală care mă bucura că îmi mai ușurează rucsacul, am adormit ca un bolovan. La propriu, că îmi pusesm sacul de dormit fix în mijlocul drumului, fiind singurul loc drept care rămăsese disponibil. Înainte să adorm am aruncat o privire stelelor de pe cer care străluceau puternic în jurul lunii și am simțit că sunt unde trebuie să fiu. Să dorm afară, pe jos, atât de aproape de pământ, ce bucurie.

Somnul mi-a fost interrupt de grupuri de oameni care treceau pe lângă mine, de voci nedeslușite, de senzații ciudate. La un moment dat m-am trezit și am observant că este foarte târziu și că ar fi cazul să mă grăbesc dacă vreau să prind răsăritul pe vârf. Nu știam exact cât mai e până pe vîrf, oscilam între a-mi lăsa rucsacul noilor mei prieteni și a-l căra cu mine, pentru orice eventualitate. Pentru că eram pe tărâm necunoscut și nu cunoșteam traseul, am decis să-l iau cu mine, lucru pe care l-am regretat pe urmă.

Am reînceput urcușul cam zgribulită, în zona care era total aridă, acoperită de cenușă vulcanică , alunecoasă și expusă vânturilor. Îmi era frig deși îmi pusesem pe mine toate hainele pe care le aveam, inclusiv mănuși. Nu știam ce vor ceilalți să facă, dacă deja au plecat sau dacă ar trebui să îi trezesc. Am decis să pornesc singură la drum, pentru a-mi termina călătoria inițiatică.

Am început să urc fără frontală prin pietrele care îmi intrau în bocanci, prin praful în care mă afundam până la glezne și care mă trăgea înapoi un pas la fiecare doi urcați. Am oprit să fac o poză cu trepiedul dacă tot l-am carat și să salut doi oameni care se zgribuleau lângă un foc. Apariția unei albe singure, fără frontală i-a cam șocat pe alpiniști. Au rămas la propriu cu gurile cascade și aproape le citeam groaza în priviri. Au tras o sperietură soră cu moartea când am apărut de după un bolovan și mă amuzam de gurile lor cascade, incapabile să scoată un sunet.

Mi-am continuat apoi urcușul sub clar de lună, lună care uneori se ascundea și atunci aveam o puternică senzație că sunt fix pe altă planetă, una mai aridă și mai dură. Una în care ești singur, printre pietre tari și reci, una întunecată.

Partea întunecată a vulcanului se arăta. Mă ratacisem de cărarea principală, dar tot spre vârf urcam. Timpul parcă se opries în loc și din cauza faptului că urcam doi pași din care unul aluncam înapoi, mă simțeam ca un Sisif fără sens.

Eram acolo și nu eram. Eram pe munte, dar nimeni nu mă știa acolo. Erau atâția oameni pe același munte și totuși eram singură. Eram luminoasă, dar mergeam printr-o beznă totală. Eram, nu eram, eram, nu mai eram, nu ma mai interesa dacă eram, nu mai conta dacă nu mai eram sau dacă aș fi fost vreodată.

O voce de bărbat m-a scos dintr-un film în care mă pierdusem. Nu știu cît timp trecuse, dacă mai urcam sau dacă mă așezasem pe jos și mă oferisem vulcanului, ce era cu mine sau ce aveam de gând să fac. Turiștii care m-au prins din urmă au rupt vraja, legătura mea personală cu muntele. AU fost uimiți să găsească o alba fără frontală, așteptând așezată în fund să se întâmple ceva, să se mute Universul, stând.

Au fost uimiți, dar n-au zis nimic. Mi-au amintit numai că trebuie să mă grăbesc dacă vreau să prind răsăritul. Și m-am grăbit. Dar răsăritul a fost mai iute si a apărut când mai aveam câțiva metri de urcat. Ultima parte a urcușului era aproape escalada pe stîncă. Îmi foloseam mâinile și picioarele să înaintez și urcam cu viteza melcului. Eram terminate când am ajuns sus, după ce am pozat răsăritul pe drum. Eram terminate și gata să renasc din nou. Mă învinsesem pe mine și îl câștigasem pe Merapi. Merapi nu a fost o provocare, a fost o împăcare. Merapi a fost un munte special. Muntele schimbării. De sus se vedeau ravagiile pe care le făcuse cu doi ani în urmă, se vedea vale ape care o crease lava lui, care încă mai clocotea aici, aproape, amintindu-ți mereu cât de mic ești și cât de schimbător e totul, de cât de prostesc e să vrei să păstrezi lucrurile într-un anumit fel, cît de inutil.