[soliloquy id=”854″]Iată-mă în sfârșit pe drum. Singură, așa cum îmi șade mie bine. După lungi negocieri și schimbări de planuri pentru unii și alții, am decis că e mai bine să merg singură.
Planul? Să escaladez cel mai activ vulcan din Indonezia, al cincilea cel mai activ din lume, care a erupt cel mai recent în 2012, iar în 2010 a distrus un sat întreg după o erupție masivă. Tuturor le e frică de el, există numeroase legende despre spiritul acestui munte, despre o piață cu fantome care se desfășoară noaptea, despre oamenii care l-au escaladat singuri și s-au rătăcit, sufletele fiindu-le furate de spiritul vulcanului.
Am auzit de el la Borobudur, când ghidul ne-a spus că acest vulcan a avut probabil cel mai mare rol pentru cultura indoneziană, așa cum e ea acum. Erupțiile a vulcanului Merapi au alungat populații, au schimbat religii, au distrus și au construit.
„Nu încerca să îl sfidezi. Mai bine evită-l”, mi s-a zis.
„Dar Merapi mă cheamă.” De prima dată când am auzit de el am simțit o fascinație puternică. Apoi, cu cât legendele pe care le auzeam erau mai intrigante, cu atât a crescut fascinația. Așa că iată-mă stând pe marginea străzii, așteptând un autobuz care să mă ducă în Magelang. Am făcut ceva căutări pe bloguri de călătorie înainte să plec, dar informațiile se cam băteau cap în cap, iar singurul lucru care era comun tuturor blogurilor era că Merapi e dificil de escaladat, foarte alunecos și că cel mai probabil nu vei reuși să ajungi în vârf dacă nu ești antrenat.
În ultimele două luni nu prea am avut parte de mult efort fizic sau de mâncare sănătoasă și abia mi-am revenit după o infecție alimentară cam urâtă. Dar când mi se pune pata, nimic nu mă poate opri din drum.
Mi-am făcut provizii de fructe, alune, biscuiți și ciocolată cam pentru 3 zile, haine pentru 5 zile, sac de dormic, medicamente, echipament foto și alte mărunțișuri care împreună aveau cam 15 kg. Prea mult pentru Merapi, dar totuși nu puteam renunța la nimic.
M-am urcat mai mult din mers într-un autobuz, am negociat prețul biletului și am început o scurtă conversație cu omul cu biletele. S-a amuzat de faptul că nu mă las prostită la preț și mă întreabă: „de câți ani ești în Indonezia?”
„De două luni.”
„Două luni? Uaaau. Smart girl. Vorbești indoneziana după două luni. Uau.” Din momentul acela mă arăta cu degetul tuturor oamenilor care urcau în autobuz.
Stau printre oameni simpli, printre oameni cu cocoși în geantă sau roți de motocicletă în brațe. Șoferul conduce ca un nebun, cei doi oameni care vând bilete stau atârnați de ușa deschisă a autobuzului și încearcă să adune clienți urlând: Magelaaang, Jogjaaaa. Din când în când conving un clător amețit care urcă mai mult din mers și autobuzul pornește din nou în viteză.
Pe culoarul autobuzului, un indonezian ciupit de vărsat cântă dintr-o mandolină cu o voce îndoielnică. Adună câteva sute de rupii, dar nu contează, el e fericit. Mă molipsește cu cântecul lui dezacordat si zâmbesc.
O mică discuție începe:
“Și din Magelang cum ajungi pe Merapi? “
“Nu știu. Oi vedea.“
“Și te duci pe Merapi, Merapi? Pe Vulcan? Până sus?
“Da, omule. Mă rog, încerc. Sper să și ajung.“
“Și unde o să dormi? “
“Pe munte. Afară. În sacul de dormit. “
“Oooh. “ (aici nu cred că a înțeles englezescul “sleeping bag“ și s-a uitat neîncrezător la rucsacul meu)
“Păi succes. “
“Merci. Și ție. Merci de cântare.“
Între timp, omul cu biletele care era un simpatic, a găsit în autobuz o femeie care locuia în Selo, unul din satele de lângă vulcan.
“Uite, femeia asta o să îți arate drumul. “
“Merci. Ești un drăguț. “
Zâmbet până la urechi.
“Hati-Hati, ya? “( Ai grijă, da?)
“Ya, ya. Tidak apa-apa. “(Da, da, nu-i nici o problemă)
Și m-a dus femeia la un angkot (mini-bus local) cu care am mers până la un capăt de linie. Când am coborât m-am uitat confuză în jur. Nu se vedea nici un vulcan prin apropiere. “Ăștia sunt cu capul. Am ajuns unde nu trebuia. “ mi-am zis. Ciudat, păreau a înțelege.
Un nene cam ambițios după față a început să îmi vândă gogoși cum că vulcanul e la 35 de km depărtare și că mă duce el pentru 50 de mii de rupii.
“Du-te măi de aici. Am dat 15 mii de la mama naibii și tu îmi ceri 50 de mii. Nu crezi că profiți cam mult de faptul că nu este nici un fel de transport public? “
“Altcineva nu e care să te ducă, să știi…“
“Ete, na. O iau pe jos.“
“Hahaha, funny bule. Cu bagajul ăla în spate? Am trait să o văd și pe asta.“
“Privește-mă! “
Am luat-o ușurel la pas. După 100 de metri eram lată. M-am oprit la umbră, gândindu-mă ce naiba să fac.
Treceau multe mașini pe stradă, așa că am început să fac autostopul. Vreo două au oprit, dar mi-au zis că merg în satul vecin, nu la Merapi.
După vreo 10 minute a venit la mine din nou nenea cu motorul.: “40 de mii. Pentru 40 de mii te duc. Sau poate vrei sa stai la mine acasă peste noapte pentru 100 de mii? “
“N-auzi dom’le că mă duc pe munte? Ce nu înțelegi? Mă duc acolo și dorm acolo. Ia mai lasă-mă în pace cu jecmăneala ta. “
Stăteam așa bosumflată când din restaurantul din spate a ieșit un bărbat foarte îngrijit și m-a întrebat politicos:
“Anda bisa bahasa indonesia? “ (Dvs vorbiti indoneziana?)
“Sedikit sedikit. Apa ada? “ (Puțin. Care e problema?)
“Eu sunt polițist. “ Mi-a arătat legitimația lui.
Ups…
(Va urma…)
Frumos. Sa stii cand in momentul asta iti srciu chiar de la “Muntele de foc”, cum i se mai spune. La fel, vin din Borobudur. E un feeling extraordinar sa citesti povestea cuiva si sa te afli chiar acolo. Superb!