Straturi umane

Mușchii minții îmi tremură de la effort, sunt la limită, dar aproape am ajuns la marginea de sus a prăpastiei, mai am doar câteva mișcări și am ieșit de aici. Și fix atunci când mă simțeam cea mai încrezătoare, cad până jos, în fundul văii. Mă dor toate și încep să plâng, nu mai găsesc energia să o iau de la capăt. E a nu știu câta oară când se repetă asta, nici nu mai știu de cât timp încerc să ies la suprafață din văgăuna asta și maximul pe care reușesc să îl fac e să văd din când în când lumina zilei pentru o perioadă de timp. Mental, mă refer, nu fizic. Fizic sunt ok, la căldură, printre perne și plapumi, la lumina zilei. 

Stau întinsă pe pat și îmi privesc palmele, corpul. Corpul e ok, sănătos, deși știu că iar o să slăbească în perioada următoare, când nu voi mai găsi motivația să mențin antrenamentul zilnic. Sărcaul corp nu are nici o vină. Mă suține mult mai mult decât aș merita, la cât de dură și neglijentă sunt cu el.

Am obosit. Atunci când chiar simt că progresez și nimic nu mă va mai ține pe loc, de obicei începe menstruația care îmi dă peste cap tot procesul de a-mi schimba obiceiurile care mă țin jos. Aproape întotdeauna pentru mine menstruația vine ca un tanc și mă dă peste cap fizic și emoțional și apoi simt că trebuie să o iau de la capăt cu viața și mă simt ca în ziua cârtiței, bântuită de întrebarea : la ce bun să o iau de la capăt când tot aici ajung luna viitoare?

La scară largă, când mă uit în urmă, parcă totul e și mai deprimant. Parcă m-am învârtit în cerc fără să învăț nimic și de fiecare dată am repetat aceleași greșeli, doar că efectele au venit gradual mai copleșitoare, de parcă am eșuat toate testele vieții de a crește și a face lucrurile altfel. Și acum nu mai am nici măcar scuza de a fi tânără și imatură. Într-un fel m-am schimbat. Mă văd mai clar, îmi accept umbrele și întunericul cu mai mare ușurință decât înainte, parcă reușesc să îmi recunosc trigerele, dar mereu după ce crizele au trecut, când de obicei e prea târziu. Și de fiecare dată e din ce în ce mai greu să o iau de la capăt.

Mă simt pierdută, fără direcție, motivație sau energie. Nu am disciplină, nu reușesc să îmi creez obiceiuri sănătoase și să scap de cele care nu îmi fac bine și care mă urmăresc din copilărie. 

Să lucrezi pentru tine poate fi minunat, libertatea cu care vine la pachet, împlinirea pe care o ai când îți ies lucrurile bine, însă, toate astea pentru mine vin cu o procrastinare masivă. De cele mai multe ori când am de făcut ceva pentru alții, las totul și mă ocup imediat de acel lucru, dar când vine vorba să fac ceva pentru mine procrastinez peste măsură, lucru care mă face să pierd multe oportunități, mulți potențiali clienți și multă stimă de sine. E un cerc vicios care se autohrănește, ca un șarpte care se mănâncă singur. 

Lumea din exterior are impresia că trăiesc o viață perfectă, de vis. Porbabil asta prezint pe rețelele sociale. Nu fac asta pentru că încerc să par mai bună decât sunt, ci pentru că nu am învățat niciodată să vorbesc celorlalți despre durere și eșec, despre suferință, despre decădere, atunci când mi se întâmplă mie. Lumea din jurul meu s-a purtat mereu de parcă lucrurile astea nu există, sau sunt ceva rușinos, care trebuie băgat sub preș. Într-un fel, nu am vrut să îi împovărez pe ceilalți cu întunericul meu, deși, paradoxal, am așteptat mereu ca cei apropiați să mă salveze în momentele mele joase, să mă ia de mână ca pe un copil și să îmi spună ce să fac, să mă ghideze prin întuneric. Bineînțeles că nu s-a întâmplat niciodată asta. Mereu s-au speriat și s-au îndepărtat. Fiecare are propriul bagaj emoțional de dus, nimeni nu mai avea spațiu și pentru al meu.

De câte ori am încercat să vorbesc despre lucrurile astea parcă toată informația trecea pe lângă oameni. Primeam ironii despre ce viață perfectă am, mi se spunea că mă alint, că eu mereu mă plimb și merg în aventuri, mi se anula toată partea asta a mea, de parcă oamenii sunt ca niște ațe drepte, nu ca niște ghemuri îmbârligate și încâlcite, de parcă dacă faci sporturi extreme și călătorești nu poți fi deprimat și confuz, de parcă dacă decizi să călătorești singur nu te poți simți însingurat, de parcă dacă ți-ai creat un stil de viață mereu în mișcare nu poți tânji după stabilitate și conexiune reală. 

De câte ori sunt în societate încerc să glumesc și să fiu plăcută, dar asta nu înseamnă că mă prefac. Înseamnă că încerc să nu pun pe umerii altora întunericul meu, pentru că știu cât este de greu de dus și vorbesc despre el cât și cum pot când sunt întrebată. Multă vreme mi-am negat nevoile și am trăit o viață interioară foarte conflictuală, din nou, nu din ipocrizie, ci pentru că aveam impresia că pot gestiona mare parte din nevoile alea, că sunt mai puternică decât eram de fapt și că de fapt asta vreau (lucruri pe care de obicei le voiau alții de la mine), pentru a nu rămâne din nou singură. Ghici ce, nu a funcționat niciodată. Cu timpul a devenit extrem de dificil să fiu vulnerabilă în public. 

Am avut experiențe deosebite, aventuri împlinitoare și inedite. Am reușit să îmi creez viața cât de cât așa cum o visam, în exterior. Dar în interior mereu am fost măcinată, din ce în ce mai mult, până s-a creat în mine un vid, un gol întunecat. A fost un dezastru de câte ori am așteptat ca golul ăsta să fie umplut de cei din jur. Așteptarea asta și practic transferarea responsabilității pentru starea mea de bine celorlalți nu a făcut decât să îi îndepărteze pe oamenii din jur și să mă afunde și mai mult în singurătate și disperare.

Simt că nu am o viață deloc perfectă, așa cum aproape mi se reproșează. Sunt conștientă că există oameni cu necazuri mult mai mari decât ale mele, însă asta nu invalidează ce simt eu. Da, sunt tânără, sănătoasă, frumoasă, nu mor de foame, am un acoperiș asupra capului, sunt liberă, muncesc pentru mine, călătoresc, am hobiuri interesante. Și totuși sunt nefericită și mă simt foarte singură, deși, paradoxal, nu mă simt mai bine cu oamenii, doar cu unii, dar care nu sunt disponibili și care doar îmi accentuează singurătetea prin indisponibilitatea lor. 

În ultimul timp am început să nu mai caut să fug de singurătate și să mă bucur de propria companie, cu bune și cu rele, cu ADHD și procrastinare. Uneori mă distrez cu mine, alteori mă plictisesc, e un proces interesant, acceptarea de sine. E mai greu decât orice am făcut până acum, să mă împrietenesc cu mine ca întreg, nu doar cu părțile din mine care îmi plac. Am trăit singură mai mult de jumate din viață și m-am descurcat binișor. Am împins întunericul care a venit la pachet cu toate nevoile neîmplinite sub preș, unde s-a înmulțit și a dat pe dinafară explodând. Acum am ajuns la paradoxul de a fi ok singură, de a mă bucura totuși când am oameni în jur și totuși de a fi mult mai ok și prezentă când sunt singură.

Partea bună e că sunt destul de conștientă de stadiul în care sunt și cu lucrurile la care am de lucrat. Măcar în procrastinările mele stau și mă observ mult și des. Dar de la teorie la acțiune uneori pasul e foarte greu de făcut. Și problema e că asta nu e o acțiune pe care o faci o dată și apoi ești bine pe vecie. Trebuie să fii prezent non-stop și să alegi acțiuni care îți fac bine, chiar dacă de multe ori sunt foarte dureroase pe moment. Trebuie să fii acolo pentru tine cu adevărat și să le faci, oricât de greu este. De multe ori asta devine copleșitor, să vezi că asta e o muncă la care trebuie să te prezinți pentru tot restul vieții tale, ceva care nu se mai termină niciodată.

Probabil ăsta e un pas greu de făcut, conștientizarea problemei și decizia de a nu mai fugi de durere. Dar să ajung aici a trebuit să supraviețuiesc multă confuzie, decizii care mi-au făcut rău, relații care mi-au rupt inima în bucăți și multă singurătate, pentru că atunci când nu apari tu însuți la întâlnirea cu tine, cu siguranță nu va apărea nimeni altcineva. 

După multe cicluri de încercări eșuate de ridicare și cădere în același punct, după câteva momente în care am vrut să renunț și m-am lăsat să plutesc în cea mai nasoală versiune a mea, sper ca acum să fiu pregătită să mai încerc încă o dată, de fapt de milioane de ori, în fiecare minut, să fiu acolo pentru mine și să lucrez la bunăstarea mea, să vindec ce e de vindecat și să accept ce e de acceptat, să reușesc să trăiesc frumos, cu bucurie de viață și cu iubire pentru mine și pentru ceilalți. Probabil vom vedea peste o vreme dacă am reușit sau nu.