Pregătiri în Darjeeling

Oscilez între vis și realitate. Cineva mă întreabă în vis dacă suntem frați, aud pe fundal claxoane, un copil urlând repetitiv, cineva strigând ceva în Hindi și trăgând de o ușă isteric. Crezi că suntem frați?, repetă vocea din vis.

Miroase a rânced, fața de pernă nespălată îmi dă de înțeles că și ocupantul anterior al camerei s-a spălat pe cap cu același șampon la plic de trei rupii pe care l-a primit de la recepție. Mai miroase a ulei de muștar și a o mică dramă indiană a unui cuplu proaspăt căsătorit, care a venit să își consume iubirea aranjată între pernele acestei camere cu geam cu gratii care dă sub o scară.

Nu pot deschide ochii și nu îmi dau seama dacă e dimineață, prânz sau sfârșitul lumii. Mă întorc de pe o parte pe alta, mijesc pleoapele și într-un final mă holbez la pata de umezeală de pe tavan, la televizorul cu ecran plat care prinde doar știri și teleshopping, la lambriul mâncat de carii și simt că nu mai există nimic dincolo de grota asta din fundul pământului. Afară plouă continuu și e frig.

Oare dacă luăm oamenilor locurile care le plac, oamenii pe care îi iubesc, activitățile care îi pasionează, ce le rămâne? Dacă închizi pe cineva într- cameră fără geamuri, mai trăiește sau doar se chinuie să supraviețuiască?

Cu chiu, cu vai, cu ochii mijiți găsesc ușa băii atașate, dau drumul la robinetul de apă caldă și un firicel curge anemic din duș. Oftez și recurg la planul B. Umplu cu apă caldă găleata pe care o găsești în fiecare baie indiană, mă ghemuiesc și încep să torn apă pe mine cu o cană, în timp ce ce cu cealaltă mână mă șamponez.

Simt disperarea aerului închis din cameră care vrea să iasă, mă îmbrac rapid, iau șalul din lână din mers și ies afară. Începusem să am dubii că lumea exterioară mai există, de acolo, din grota mea la suprapreț.

Mă opresc la bucătăria lui Sonam, un nepalez de treabă, care arde mereu cafeaua pe foc și pălăvrăgim despre alegerile care se apropie. Nimic nou sub soare, și indienii, la fel ca restul planetei, au de ales răul cel mai mic din politică.

Mă simt puțin a nimănui, singuratică și mă întreb ce s-a schimbat în mine în toți anii ăștia pe drumuri. Oare simt nevoia să împart cu cineva lucrurile astea pe care le trăiesc, locurile pe care le descopăr? Am crescut și am depășit niște praguri?

După un ibric întreg de cafea arsă ies în Soarele fad și temporar să mă plimb prin noroaie, printre câini, gunoaie, ponei și indieni. La o tarabă un localnic stă cu picioarele încrucișate pe o platformă de lemn, înconjurat de pești împuțiți care ademenesc muște. Cu o toporișcă îi spintecă îndemânatic, le scoate măruntaiele și aruncă restul într-un colț. E plin de sânge și rânjește inuman. Alături se vând șaluri de lână, biscuiți și țigări. Nu mult mai departe e un restaurant cu mese slinoase, plin de localnici care sorb ceai supra-îndulcit. Toți au priviri de bovină. Prin fața mea trec grăbiți doi turiști cărora nu le ajunge timpul și viza pentru toate locurile pe care le au de “acoperit”. Știu asta pentru că stăm la același hotel și i-am auzit vorbind de planurile lor mărețe.

Pe străzile înguste mașinile fac adevărate cascadorii și trec milimetric una pe lângă alta, cu mâna pe claxon. De undeva, de sus, de pe o stradă cu un unghi imposibil, coboară o motocicletă cu o geantă atârnată, sprijinită de țeava de eșapament. Reușește să nu omoare pe nimeni.

Majoritatea oamenilor au o privire tembelă, femeile prea mult ruj și fond de ten, bărbații prea puțină atitudine, polițiștii prea multă plictiseală și chelnerii prea puțin chef. 

Mă ascund într-un colț al unei terase pe care indienii mănâncă pizza și un călugăr budist fumează de rupe și își face selfiuri cu un smartphone de ultimă generație. Torn în mine un ceainic de ceai Darjeeling, care nu are nici un gust anume, mă mai chinui puțin cu netul și cu ultimele pregătiri pentru trekking și apoi mă car spre hotelul meu îmbâcsit.

Mi-a luat jumate de zi sa confirm hoteluri, zboruri, mașini, ghizi, trasee, să vorbesc detalii cu oamenii din grupul care vine cu mine pe munte și încă nu am terminat ce aveam de făcut. Mă consumă munca asta practică, dar cine să o facă?

Mă simt agitată și parcă aș vorbi cu cineva, dar nu am nimic interesant de spus. Nu am nici un chef real de nimic și intru într-o amorțire idioată care nu mă lasă nici măcar să îmi deschid un film bun. Mă integrez în peisajul fad.

Îmi revăd viața ultimelor luni, mă mai apucă o mustrare de conștiință, un regret, o fericire trecătoare, dar mă învăluie starea asta încețoșată și umedă de Darjeeling în care zilele trec atât de greu și atât de goale de conținut.

Aș schimba ceva, dar ce? Sau cum?