Stau întinsă pe iarbă și privesc cum bostanul de lângă mine și-a întins un fir până la o floare pe care a înconjurat-o. Ori e multă iubire acolo, ori vrea să o stranguleze, nu prea înțeleg căile naturii și presupun că doar timpul ne va arăta adevărul. Eu, Toby, grădinarul și Shadow, câinele temporar, ne odihnim după un lung război cu vreo sută de maimuțe care au atacat piersicii din grădină. Cu greu am scăpat de ele, cu un soldat rănit (Shadow, care și-a luat o scatoalcă de la masculul Alpha), eu cu o piersică primită între ochi, Toby aproape fără voce. De data asta nu a mai mers să le speriem cu sunete de pe youtube și am recurs la planul B (de la brutal), bețele de bambus.
De o lună jumate sunt desculță în Samadhi, ferma ecologică de lângă Pokhara, Nepal, nu starea din meditație, deși nu e mare diferență. După o lună de trekking, am aterizat aici la invitația unui prieten, să îmi vindec un genunchi. Mănânc piersici din copac, salată din grădină, îmi fac o mască de față din aloe vera de lângă bucătărie, mă dau cu ulei de muștar pe păr și mă spăl cu apă de izvor. Mă trezesc și adorm zâmbind. Când nu ascult muzică ascult natura, când nu tac, glumesc , citesc sau scriu, mă mai uit la filme, după ce pun telefonul în balans pe un stâlp, unde primesc semnal 4G.
Mă minunez cum crește salata și am dezvoltat o conexiune cu cele două flori roz aduse din Olanda, care probabil se întreabă unde dracu sunt, de când și-au deschis petalele. Cea mai interesantă activitate e să respir, să diferențiez mirosuri de mentă, lemongras, peppermint și roșii. Mă simt de parcă am prins și eu rădăcini, ca pomii din grădină. Stau desculță, fac duș sub cerul liber și m-am adaptat ritmurilor naturii. Mă trezesc odată cu Soarele și adorm cu mangustele, printre insecte, păianjeni, veverițe și păsări care aleargă pe acoperiș. Seara privesc luna printre nori sau ascult ploaia torențială de început de muson.
Diminețile încep pe ritmuri de jazz și pe la prânz ne odihnim cu muzică clasică apoi playlistul sare pe ceva dansant și ne trezim că tăiem cartofi ca în anii 90. Toby, olandezul grădinar care nu refuză niciodată o ceașcă de cafea și Ule, norvegianul emoțional care cântă mereu la vreun instrument sunt genul de persoane lângă care poți să taci fără să simți că e nevoie să spui ceva de umplutură. Fiecare avem ritmul și tabieturile lui, dar cumva trăim în armonie. Se râde mult când nu se tace, aici la noi și în loc să ne certăm, discutăm și găsim soluții pentru lucrurile care ne deranjează.
Nu, nu mi-am găsit nici scopul în viață, nici locul unde vreau să trăiesc. E doar o pauză, un segment dintr-un mai mare, o tăcere între atâtea cuvinte. Pauza aceea în care nu aștepți să se întâmple nimic, în care nu există loc pentru stres, ambiții, competitivitate și alte lucruri inutile. În care e timp să respiri, să asculți, să privești fluturii galbeni cum se iubesc cu florile. Sunt doar eu, întinsă pe Pământ, amintindu-mi de unde vin și unde mă voi duce cândva, când îmi va suna ceasul. Important nu e să ne lungim viața, ci să o umplem, să ne umplem cu iubire, cu pasiune, cu înțelegere și acceptare.
Am auzit că alpiniștii, când ajung în vârful muntelui, simt o liniște sufletească completă. Cu timpul și cu mulți munți interiori îmblânziți, am ajuns să simt liniștea aceea încă din primul pas pe un drum, iar la finalul drumului, să îmi adun poveștile, suferințele și bucuriile și să le îmbrățișez. Dacă am ajuns pe vârf nici măcar nu mai e atât de important, atâta timp cât am trăit din plin toată călătoria până acolo. Până să ajung pe vârf, voi fi trecut prin multe văi și creste care mă vor fi transformat, iar pe vârf, dacă sunt primită, mă odihnesc și mulțumesc, nu cuceresc. Dimpotrivă, mă las cucerită. Între timp, ascult cum respiră iarba.
E magica lumea pe care o descrieti,transpunerea e din spirit si am fost acolo instant.