Nuntă în Jawa

„Ei bine, cum a fost nunta?”

„Hmm, nu prea am înțeles faza cu oul pe care l-a spart mirele călcând pe el desculț, după care mireasa a trebuit să îl șteargă pe picioare. A fost hilar, că oul aproape a stropit-o pe față pe mireasă când s-a spart. Și a sărit la un milimetru de rochia de mireasă. Îmi imaginam certurile lor viitoare când, în lipsă de alte subiecte de ceartă s-ar fi luat de oul matrimonial.”

„Hahaha. Și în afară de ou?”

„În afară de ou ce? Sincer mi s-a părut cam tristă nunta. Mirii și rudele stăteau înțepați în costumele tradiționale care abia îi lăsau să se miște și dădeau mâna cu toți invitații în timp ce toată lumea mânca. Au investit ore întregi în machiaj, coafură și îmbrăcăminte doar să stea două ore în picioare, ore în care să primească felicitările invitaților. Sinceră să fiu, mă așteptam la ceva mai interactiv. Comparativ cu nunțile noastre românești mi s-a părut cam plictisitor. Știu, e absurd să compari două culturi, dar uneori nu te poț abține.”

„Și mireasa? Hainele? Machiajul?”

„Trebuie să îți povestesc o întâmplare, dacă tot ai adus vorba de haine și machiaj. Pentru că toate rudele apropiate au avut aceeași îmbrăcăminte și același machiaj excesiv, nu am recunoscut-o pe mama miresei care a vrut să facă o fotografie cu mine. Și când mi s-a dat sarcina să duc niște lucruri la o anumită persoană, am rămas puțin descumpănită în mijlocul drumului, pentru că toate arătau la fel. Altfel, mireasa era foarte împopoțonată, cu paiete, pene, flori. Culoarea nunții a fost violet. Totul era violet, invitații erau violeți, decorațiile, mâncarea, totul.”

„Deci nu te-a impresionat ceremonia?”

„Deloc. S-a desfășurat în felul următor. După vreo oră de așteptare a venit mireasa, însoțită de părinți, a fost plimbată prin fața rudelor apropiate și urcată pe o scenă, unde a așteptat mirele care a trecut prin același ritual. La jumatea drumului a avut loc scena cu oul, iar apoi s-au urcat amândoi pe scenă cu părinții în stânga și în dreapta. Fiecare din ei a cerut binecuvântarea fiecărui părinte, apoi a urmat lunga sesiune de felicitări și fotografii, timp în care se cânta muzică tradițională și oamenii mâncau. Cam asta a fost tot. M-au obosit mai mult cererile invitaților care voiau să se pozeze cu mine.”

„Deci nu a fost prea emoționant.”

„Nu prea. Dar a fost interesant să particip la o nuntă indoneziană. Mai emoționant a fost faptul că după nuntă am părăsit orfelinatul de tot. Simplu, așa cum am venit, pe neașteptate. M-am hotărât să plec, într-o oră mi-am făcut bagajul și mi-am luat rămas bun. Erau prezenți numai bunicii și sora cea mai mare. Când i-am privit ultima dată mi-au dat lacrimile. Mi-am văzut reflexia în privirile lor blânde și clare și am știut că un nou capitol se încheie. Nu m-am uitat în urmă. Am plecat singură, pe scurtătura din grădină, la fel de brusc cum am venit în locul acesta.”