În ultimele 30 de ore dormisem 3 și escaladasem 12 vulcanul Merapi. Mă dureau până și mușchii pe care nu știam că îi am, îmi curgeau broboane de sudoare pe frunte, fiind încă îmbrăcată cu pantaloni de polar și un tricou negru, îmi era sete și foame. Vântul îmi împrăștia părul în toate direcțiile prin geamurile deschise ale autobuzului fără aer condiționat. Moțăiam în timp ce autobuzul hurducăia luând gropile cu viteză și vagi întrebări îmi treceau prin minte: „oare voi găsi un hotel sau un homestay în orașul acesta? Oare mai am energie să mă cazez undeva?”
Scaunele din fața mea erau ocupate de câteva femei și un copil pe care nu prea i-am luat în seamă. Una din ele m-a întrebat în engleză unde mă duc și care îmi sunt planurile viitoare. Mi s-a părut ciudat să aud fraze întregi în engleză într-un autobuz public care merge spre un oraș mic, uitat de lume, dar eram prea obosită să cercetez situația cu atenție. I-am zis doar de faptul că îmi caut un loc în care să dorm.
Eram plină de praf după Merapi și simțeam gustul cenușei vulcanice care îmi acoperea hainele, fața, părul. Moțăiam și încercam din răsputeri să rămân trează, asigurându-mă din priviri că rucsacul care se sprijinea de ușa autobuzului care mereu rămânea deschisă, pentru a aduna din mers călători e încă acolo.
Brusc, femeia din fața mea s-a întors și m-a întrebat dacă vreau să stau la ea peste noapte. Am privit-o suspicioasă și am întrebat-o cât vrea. Prima dată am înțeles 100 (de mii de rupii, aproximativul a 10 dolari). I-am spus obosită că e prea mult pentru un homestay și că voi căuta ceva mai ieftin.
A început să dea din mâini și mi-a spus că nu trebuie să îi dau nimic dacă vin, că nu are o casă drăguță, dar că ar fi fericită dacă aș veni. Atenția mi s-a trezit și încercam să îmi dau seama dacă am înțeles eu greșit câteva secunde mai devreme sau dacă ea nu înțeșelese ce întrebasem.
Mi-am verificat instinctul, am privit-o pe ea și pe însoțitoarele ei, am încercat să citesc eventualele intenții ascunse. Totul avea un aer dubios, dar femeile păreau ok. Ceva din mine, probabil oboseala amestecată cu o curiozitate profundă și gustul aventurii a spus da. În 5 minute mergeam 3 km până la casa femeii pe străzile pietruite ale unui sat. Eram prea obosită pentru a vorbi și doar mă lăsam condusă pe străzile înguste. Sperasem din tot sufletul că nu voi mai fi nevoită să merg prea mult până să mă pot arunca sub un duș (sau mă rog, lângă un bazin din care să îmi pot arunca pe mine apă cu oala) și până să mă trântesc pe un pat. Acum iată-mă într-o situație cu un aer cam dubios, mergând 3 km spre casa unei necunoscute a cărei figură începea să mi se pară cam îndoielnică.
Sătenii se opreau din ce făceau și se holbau la mine curioși. Ea vorbea cu fiecare în parte și le explica de unde sunt și ce caut acolo, cu un aer de mândrie. Pe drum ne-am oprit la casa uneia din surori. Nu mi-a plăcut fața soțului ei, o față de mafiot avar, iar casa era foarte, foarte murdară și sărăcăcioasă, fără curent electric. M-a invitat să beau un ceai și stăteam cam înțepată, gândindu-mă la puricii și păduchii pe care urma să îi iau după experiența asta. Omul cu față de mafiot mi-a aruncat o privire cam neîncrezătoare și a întrebat-o probabil pe femeie de ce sunt atât de prăfuită, pentru că răspunsul ei a venit instant: vine de pe Merapi. Și-a pornit motocicleta cu un aer cam nemulțumit și mi-a făcut semn să mă urc pentru a mă scuti de restul drumului.
Pentru că încă nu ajunsesem la o concluzie legată de instinctele mele față de toată situația, simțurile îmi erau încă în alertă și m-am speriat puțin când motocicleta a cotit pe o stradă întunecoasă și a oprit în fața unei case care părea părăsită.
Din urmă venea și femeia care vorbea engleză și mi-a spus simplu: „Asta e casa mea. Nu e frumoasă sau bogată. Sper să te simți bine aici.” Mi-a făcut cunoștință cu soțul ei care stătea pe o canapea jerpelită, înfofolit într-un cearșaf. M-au uimit trăsăturile lui regulate și atractive. Femeia nu era cine știe ce frumusețe. Încercam să îmi imaginez cum s-au cunoscut și căsătorit. Mi-au oferit ceai și niște prăjituri de o culoare îndoielnică. Îmi era foame, dar am refuzat. Încă eram în stare de alertă.
Am fost condusă la baie. Condițiile erau înfiorătoare. Baia era murdară, un bec chior atârna într-un colț și se auzeau capre behăind dincolo de un perete scorojit. Am turnat o oală de apă pe mine. Mi-a înghețat sângele în vene. Apa era atât de neașteptat de rece de am simțit că cineva mi-a turnat o găleată de gheață pe cap. Am scurtat dușul și mi-am spălat bocancii de cenușă vulcanică, în timp ce încercam să nu ating prea multe lucruri. Totul era deprimant de murdar și de vechi, până și pereții păreau plini de boli.
Nici nu am ieșit bine din duș, că femeia m-a luat de o mână spre casa șefului satului (un fel de lider informal, din câte am înțeles), de a cărei aprobare avea nevoie pentru a mă ține peste noapte.
„Să îți iei banii cu tine”, mi-a spus.
Am intrat din nou în stare de alertă. Mă întrebam dacă mi-a cerut să îmi iau banii cu mine pentru a evita riscul de a fi furați din casă sau are de gând să mă jefuiască și voia să fie sigură că am toți banii cu mine.
Am intrat într-o casă curată și luxoasă comparativ cu cea din care tocmai veneam și am asistat la o serie de întrebări adresate femeii de către un bărbat cu o privire șmecherească, ce nu înceta să mă măsoare din cap până în picioare. Până la urmă și-a dat acordul. Nu prea înțelegeam de ce omul acela trebuie să își dea acordul și de ce sătenii trebuie să îi raporteze tot ce fac, dar eram prea obosită să mă gândesc la asta.
Pe drum am început să vorbesc cu gazda mea neașteptată și am aflat că avem aceeași vârstă.
„Câți ani aveai când te-ai măritat?” o întreb privind la fetița de 4-5 ani pe care o ținea în brațe.
„17.”
„Și cum de vorbești așa de bine engleză?” mă trăsnește brusc întrebarea neformulată până acum.
„Am lucrat în Malaezia și în Arabia Saudită.”
„A, și eu care credeam că ai învățat la școală…”
„Am renunțat la școală când aveam 12 ani.”
„De ce?”
„Nu mi-a plăcut. Și nu aveam bani pentru școală. Tatăl meu a vrut să termin școala, dar eu am insistat să mă angajez în Jakarta la 14 ani.”
„Păi școala nu e gratuită aici?”
„Ba da, teoretic. Dar îți trebuie mulți bani pentru uniforme, cărți, lucruri, autobuz. Părinții mei erau prea săraci să țină toți copiii la școală, așa că am decis să mă angajez.”
„Grea decizie pentru un copil de 14 ani. Cum a mers?”
„Nu prea mi-a plăcut în Jakarta. Dar în Malaezia a fost frumos. Am fost menajeră. Angajatorul meu era un om bun. Mi-a plătit cursurile de engleză, mă lua cu el când călătorea. Am învățat multe lucruri în Malay.”
„Și în Arabia Saudită?”
„A fost ok și acolo.”
Brusc, schimbă subiectul. Mă întreabă de mine și de familia mea. Mă întreabă de ce nu sunt căsătorită. Mă întreabă de planurile mele viitoare. Îi spun că voi călători puțin prin Indonezia și atât. Încerc să nu dau prea multe detalii din care să ajungă la concluzia că am mulți bani. Încerc să stau departe de stereotipul atât de înrădăcinat aici că albii sunt plini de bani. Mănânc din fructele și biscuiții care îmi rămăseseră după Merapi. Nu vreau să mănânc din mâncarea ei care e oricum puțină. Observă și îmi spune tristă că ar fi fericită dacă aș mânca din mâncarea ei. Îi spun că încerc să nu mănânc prăjeli pentru un timp, că țin un fel de regim. Altă scuză mai plauzibilă nu mi-a venit în minte.
Înitial îmi arătase o saltea murdară dintr-un colț unde aș putea dormi. După scurta noastră discuție m-a dus într-un separeu și mi-a arătat un pat curățel. Era 6 seara și se auzea chemarea la rugăciune, dar nu am observat nici o intenție din partea cuplului de a se ruga. Pur și simplu ignorau chemarea lălăită care la orfelinat provoca un dute-vino continuu și un mare grup de rugăciune.
Mi se închideau ochii și m-am dus să mă culc. Pentru câteva minute am mai auzit șușoteli care mă aveau pe mine ca subiect principal, dar am decis să las alerta la o parte și am adormit instant. În toiul nopții m-au treit bâzâiturile țânțarilor pe care i-am stropit cu spray. În aer bântuia ceva bolnăvicios și mi-a luat o vreme să adorm din nou din cauza becului care ardea deasupra patului meu. Nu înțeleg de ce indonezienii dorm cu lumina aprinsă, mai ales când abia au bani să plătească electricitatea.
La 6 dimineața deschisesem ochii și priveam în tavan. Mușchii mă dureau și încercam să îmi adun forțele pentru a discuta cu gazdele mele. Nu mă simțeam deloc în starea de a face conversație, dar cel puțin neîncrederea îmi dispăruse.
Lis (acesta era numele femeii) a observat că sunt trează în timp ce se prefăcea că deretică prin casă și cerându-și scuze, mi-a cerut pașaportul.
„Șeful satului mi-a spus că ar fi trebuit să ți-l cer de ieri, să văd dacă chiar ești cine spui că ești, dar am uitat…”M-a uimit faptul că și pe ea o măcinase neîncrederea și mă întrebam ce o făcuse să mă primească la ea în casă, dar ce m-a surprins cu adevărat era faptul că se uita dezorientată la pașaportul meu. Mi-am dat seama că nu știe să citească prea bine.
Lis pare o femeie sigură pe ea, ambițioasă, care nu se dă în lături de la muncă. Soțul ei pare mai degrabă un pierde-vară cu zâmbet frumos, dar cu prea puțin creier.
O întreb unde muncește acum.
„La câmp, îmi spune. E o muncă foarte grea și banii sunt foarte puțini. Aș fi vrut să plec din nou în Malaezia, dar soțul nu mă lasă.” Fetița își ascunde capul la sânul mamei. E evident că nu vrea ca mama ei să o lase singură din nou. Îi ofer din biscuiții mei și începe să țopăie fericită.
Lis mă conduce spre strada principală. Pe drum salută toți sătenii pe care îi întâlnim. Din când în când îmi arată câte o casă și îmi spune că acolo locuiește o mătusă, o verișoară, o rudă. Satul e lângă un vulcan activ, într-o vale frumoasă, dar foarte săracă. Sătenii par destul de triști pentru standardele indonezienilor care zâmbesc încontinuu. Privesc mirați alba cu rucsac prăfuit și pe Lis care merge mândră lângă mine. Când vine autobuzul, Lis urcă cu mine. Vrea să mă conducă la terminal. Îi dau bani să îi dea omului cu biletele și îmi oferă înapoi restul, care e jumate din cât ar trebui să fie. O privesc cum se uită dezorientată la banii pe care îi ține în mână și îmi dau seama că nu știe să socotească. Îi spun omului că ne-a dat înapoi prea puțini bani. Îmi întinde câteva mii de rupii vizibil supărat că am îndrăznit să îl confrunt. Lis încă face calcule în gând.
Lis e imaginea generalizată a femeilor de rând care trăiesc în satele sărace din Indonezia. Muncesc, își cresc copiii, de multe ori afișând o imagine plină de încredere, o imagine falsă menită să le protejeze fragilitatea, complexele legate de lipsa de educație, care de multe ori le aduc în situații ca cea din autobuz.
Deși Islamul în Indonezia e diferit de cel din Orientul Mijlociu, femeile au încă roluri secundare în deciziile care se iau, sunt încă în umbră, iar potențialul lor nu e valorizat. Din cauza comunității și a relațiilor strânse din interiorul acesteia, viețile lor se desfășoară după cum dictează ceilalți. E foarte dificil pentru ele să ia inițiativa, să încerce lucruri noi, care nu au aprobarea societății, să își ia viața în mâini și să și-o modeleze după bunul plac.
Lis mi s-a părut o femeie inteligentă, energică, cu dorința de a-și schimba viața, dar blocată în societatea care o ține pe loc.
I-am cerut aprobarea sa scriu despre ea. O întreb dacă are profil de Facebook.
„Nu știu să folosesc calculatorul. Șeful din Malaezia a vrut să mă trimită la cursuri, dar am refuzat.”
„De ce ai refuzat?”
„E greu…și ce să fac cu toate cunoștințele astea?”
Îmi dau seama că îi e frică de multe lucruri, că frica asta o paralizează și o ține pe loc.
Mi-am continuat călătoria spre Dieng. După ce ne-am despărțit, m-a sunat zilnic să mă întrebe unde sunt și ce mai fac. Probabil discuțiile cu mine erau o ieșire din viața ei repetitivă. Peste două săptămâni de la întâlnirea noastră m-a sunat să mă întrebe când mă întorc în satul ei. Eu eram deja în Bali cu febra Dengue și tifos, boli pe care e foarte posibil să le fi contractat în scurta perioadă petrecută în casa ei. I-am spus de boli. Era prima dată când auzea de ele. Mi-a spus că a rămas fără loc de muncă și m-a rugat să o ajut să își găsească unul. Aș fi vrut enorm să pot face ceva, dar ce? Continuă să mă sune zilnic, de 5-6 ori când nu îi răspund. Apoi trimite câteva sms-uri. Uneori mă gândesc la atmosfera bolnăvicioasă din casa ei, mă gândesc la toate privirile acelea suspicioase…totul pare un film prost câteodată.
Fascinant curajul tau si toate povestile..