Karimun jawa – paradisul viselor uitate

Căci care este imaginea generală a paradisului? O plajă cu nisip alb, cu unduiri de mătase, cu ape mai limpezi ca gândul, cu liniştea dinaintea sunetului. O plajă pe care să o împărţim cu noi înşine şi un cocktail, o plajă în care ne aşteaptă un adevăr din adâncuri neexplorate. Sau mai multe. Cu variaţiuni.

Mie nu îmi trebuia paradisul. Doar liniştea lui. Şi puţin albastru verzui pentru ochi. Puţină mare în apus. Sau cine ştie, poate în răsărit, după cum e norocul locului. Sau poate de ambele. Sau de niciuna în mod special, ci doar de magia lor banală. Pentru că răsăriturile şi apusurile sunt cele mai banale lucruri din Univers. În fiecare moment pe lumea asta, într-un anumit punct Soarele răsare şi apune în acelaşi timp. Doar că noi suntem prea ocupaţi să îi dăm atenţie. Şi din când în când ne mai amintim şi lăcrimăm şi promitem să oferim mai mult timp cerului cu miracolele lui. Apoi o luăm  de la capăt cu zăpăceala, cu regretul, cu lacrimile şi promisiunile mereu aceleaşi.

Toţi mi-au atras atenţia cât e de frumoasă insula. Un paradis. Un vis. O irealitate uitată pe meleagurile astea. Am pornit la drum cam reticentă, strâmbând puţin din nas la atâtea aşteptări, având în vedere că încă de la început în „all inclusive” se dovediseră a fi nişte scăpări, cum ar fi transportul până în alt oraş de unde trebuia să luăm vaporul şi cina. De obicei nu iau niciodată tururi all inclusive. Sunt mereu pierdere de bani şi o alergare continuă încât creierul nici nu are timp să proceseze toate locurile prin care treci. De data asta am făcut o excepţie pentru oamenii cu care mergeam, care au preferat să aibă toate lucrurile pregătite dinainte.

Deşi toată excursia m-a ajuns mai ieftin ca o escapadă în Vama Veche, gândul că totul o să fie dezamăgitor nu îmi ieşea din cap. Până când a avut marea grijă să mă spele de griji. La propriu. Stăteam pe puntea vasului care ne ducea în viteză spre destinaţie într-o legănare ameţitoare când oceanul m-a izbit în faţă cu toată puterea lui sărată. Iuhuu. M-am trezit. Dar nu la realitate, ci în vis. Din momentul acela parcă totul s-a derulat într-un vis fără timp şi activităţi precise. Un vis de adâncimi limpezi şi legănări somnoroase. Un vis subacvatic, unde vieţii nu îi pasă decât de aerul care se rostogoleşte în razele soarelui, prin apă şi sare. Nu am văzut nimic mai fascinant decât bulele de aer în lumina subacvatică. Sunt ca un elixir al vieţii, unul care durează foarte puţin, de ordinul milisecundelor, un elixir greu se capturat, de surprins, de digerat.

Mi s-a spus că insula e destul de plictisitoare. Că e un sat de pescari, unde se porneşte curentul electric doar între 6 seara şi 6 dimineaţa. Mi s-a spus că mă voi plictisi de toate plajele care arată la fel, de viaţa monotonă şi înceată, de aceiaşi peşti pe care îi vezi pe sub apă. Că totul e paradisiac, dar mai mult de 2 zile nu ai ce face acolo. Exact genul de loc după care mă dau în vânt, greu de suportat pentru unii şi greu de găsit pentru alţii.

Nu mai are sens să povestesc peripeţiile din prima zi. Eram 3 pe o motocicletă, multe gropi, noi, marea şi o insulă care nu a fost încă descoperită în tot potenţialul ei şi tocmai de aceea e idilică. Primul contact cu oceanul, sarea, palmierii, limpezimea apei şi a nisipului. Ochi fermecaţi şi somnolenţă…

Ah, eram să uit…Am mâncat cel mai gustos peşte din viaţa mea în piaţa locală. Erau nişte mămăi care te puneau să îţi alegi peştele, îl trânteau pe asflat, îl decapitau sau nu, după preferinţe şi îl puneau pe grătar. Mesele erau aşezate pe un teren de fotbal, pe iarbă. Câteva becuri chiare luminau atmosfera afumată, stropită cu picanterii. Mai erau mulţi şobolani şi multe pisici.

Noaptea ne-am urcat toţi pe motoare şi am pornit spre inima insulei, spre partea ei nelocuită. Motoarele spărgeau liniştea sacră din junglă. Ne ţineam respiraţia, de teamă să nu deranjăm. Dar oceanul dormea şi el. Ne-am oprit pe o plajă de pe la mijlocul insulei unde se vedeau în depărtare luminile pescarilor şi a insomniacilor. Doar zgomotele noastre mai deranjau insula care se cam scutura ca de nişte gândaci nedoriţi. Apa era joasă, până la glezne mult în larg, unde se adâncea brusc şi te înghiţea. Nu se vedea nimeni în jur, dar toţi simţeam apăsarea junglei, a apei cu vietăţile ei fascinante. Viaţa era în delir în jurul nostru şi totuşi era o linişte apăsătoare. Şi nori grei se pregăteau să vină, apoi se răzgândeau şi ne trimiteau din nou stele şi lună. Noi eram ameţiţi, zăpăciţi de tot spectacolul. Nici nu îndrăzneam să vorbim prea tare, de teamă să nu deranjăm. Şi nu recunoşteam, dar ne era frică. Totul era prea copleşitor şi ne era frică de întâmplare, de vreo pană de motor sau cine ştie ce fantezii cu canibali.

Cu nasurile arse, cu feţele spre stele (cei care nu conduceau), am traversat insula in direcţia opusă, spre o altă plajă. În drum am dat peste un cuplu răvăşit, care a dispărut în noapte. Eh, ce să-i faci…E mică insula, dar cu de toate. Mereu mi s-a părut foarte interesant cum indiferent de diferenţele de reguli sociale şi culturale, de aparenţele impuse, se întâmplă de toate, cu de toţi, mai pe faţă, mai pe ascuns.

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e că stăteam pe cea de-a doua plajă pe o piatră şi ascultam valurile. Şi m-am simţit foarte binevenită acolo, în întuneric, pe marginea mării, pe marginea dintre cele două lumi, printre stele, copaci şi lună. Visul a continuat în vis.