Bali mi se părea o insulă superbă, dar ceva ce mă măcină pe interior nu mă lăsa să mă bucur de peisajele paradisiace.
Stăteam ghemuită în hanorac și așteptam să treacă ploaia. Erau deja câteva ore de când mergeam cu motorul în inima insulei Bali, pe străzile înguste și corpul îmi era înțepenit. Simțeam picăturile reci de apă cum îmi biciuie picioarele și mă întrebam ce o fi fost în mintea mea când mi-am luat pantaloni scurți. Pentru că ploaia nu înceta, ne-am continuat călătoria înapoi spre Kuta. Corpul îmi tremura din toate încheieturile și mă simțeam mai obosită ca niciodată. Când am ieșit din zona montană și ne-am apropiat de plajă unde Soarele bătea puternic, m-am simțit de parcă am intrat în altă lume. Corpul mi se încălzise, dar mă simțeam incredibil de slăbită, parcă toate lucrurile din jur se mișcau cu încetinitorul, lumina era greu de suportat.
Am oprit la un restaurant pentru cină. Planul era să mergem la vindecătorul local pentru presupunctură. Planul a fost schimbat după ce m-am speriat când m-am văzut în oglindă. Aveam ochii roșii, plini de praf, părul ciufulit și fața îmi ardea puternic. În fiecare minut simțeam cum febra crește și aproape aveam halucinații. Drumul de încă o oră din Ubud în Kuta a fost dureros. La un moment dat, pentru că mă tot foiam pe motorul care, fiind de viteză, era extrem de incomod pentru pasagerul din spate, eram să cad. În ultimele 5 minute din drum respiram adânc și făceam eforturi să îmi păstrez atenția focusată, să nu colapsez. N-am fost niciodată mai fericită să mă întind în pat. Cu un ultim efort am cerut un termometru de la un vecin. 39,4. La naiba! Febra a venit brusc și neașteptat. Acum o oră nu aveam nimic, acum aveam febra 39,4.
…..
Erau deja două zile de când știam că am febră Dengue și tifos și mă săturasem până peste cap de stat în casă. Alex, gazda mea avea antrenament de Capoeira, așa că l-am rugat să ia și pe mine cu el și mă lase la un restaurant în timpul antrenamentului, să mai schimb aerul. Mă gândeam cât sunt de norocoasă pentru că viața a făcut ca toate lucrurile care păreau a fi problematice prin faptul că m-au obligat să îmi schimb planurile de călătorie s-au dovedit a fi un mare noroc. După planul inițial acum trebuia să fiu pe un vulcan activ, singură. Pentru că am avut probleme cu extinderea vizei, am venit în Bali, unde am ales să îmi gpsesc o gazdă prin Couchsurfing, iar în ziua în care am ajuns aici, febra Dengue a început să se manifeste. Deși mă știa de o zi, de pe net, Alex a avut grijă de mine mai ceva ca o rudă apropiată. M-a dus la doctor, la laborator pentru analize, mi-a făcut mâncare, salate de fructe, sucuri, pe care mi le-a adus la pat, a stat cu mine și mi-a cumpărat filme. Când l-am întrebat de ce face toate lucrurile astea, mi-a spus că e sigur că viața îi va întoarce într-o zi lucrurile bune pe care le face pentru ceilalți.
……
M-am așezat pe singurul scaun liber din restaurant în așteptarea peștelui prăjit. Am privit în stânga, la femeia care stătea lângă mine, o femeie de vreo 60 de ani, decoltată, puțin cam țăcănită la o primă vedere. Brusc a început să îmi povestească planurile ei de a sta câteva zile în Ubud pentru a face voluntariat. Vrea să salveze niște câini vagabonzi sau niște copii, încă nu s-a decis, că a venit abia acum 2 ore în Bali, în Indonezia, în Asia. E italiancă, vine din America Centrală și va sta jumate de an prin zonă și vrea să îi ajute, săracii de ei (câinii sau copiii, nu m-am prins despre cine vorbea). Deocamdată ar vrea să știe unde poate face jogging a doua zi și pe ce distanță. Un australian cam de aceeași vârstă încearcă să îi explice, scăpând cam prea mulți termeni indonezieni în vorbire.
Moșul spune ceva, baba înțelege pe dos. Eu îmi trec ochii de la unul la altul și îmi dau seama că nici unul din cei doi nu realizează faptul că vorbesc despre lucruri total diferite. Îmi privesc orezul din farfurie o clipă, apoi îmi mut atenția la ceilalți ocupanți ai restaurantului puțin buimacă, întrebându-mă dacă ar fi cazul să intervin in conversație și să îi explic femeii că „jalan” nu e un restaurant, ci înseamnă stradă.
Când mă decisesem să intervin o aud stupefiată cum se plânge de toamna asta teribil de caldă. Murmur încet că aici nu există toamnă, că e climă tropicală.
„A, da? Cam nasol așa, ar trebui să facă și aștia ceva.”
„Da, să bage niște toamnă în meniu. 3 la zece mii.”
„Uh, panas (cald, în indoneziană)”, îl aud de peste masă pe australian.
„Poftim? Da, peștele e bun.”
Mi-am întors privirea spre celelalte mese. În colț o femeie care părea din Est, cu pielea închisă la culoare vorbea la telefon tolănită pe scaun. În fața ei o fetiță de vreo 5 ani vorbea inflăcărată cu bărbatul alb de lângă mama ei. Sau mai bine zis vorbea spre albul care o acompania pe maică-sa, că omul nu părea a înțelege o iotă din ce zice copilul. Se uita la fată jenat, apoi se uita la mama fetei, în speranța că și-a terminat conversația și că îl va ajuta în comunicarea cu fică-sa vitregă, dar femeia nu părea a se sinchisi de barierele de comunicare din interiorul familiei, vorbea liniștită la telefon și tot repeta că e în Bali în timp ce un zâmbet victorios îi descoperea dinții albi. Bărbatul părea din ce în ce mai jenat și se făcea din ce în ce mai mic pe scaun, în timp ce nevastă-sa se umfla în pene și în burtă, că era și însărcinată, lucru care îi permitea să nu prea îi pese de jena soțului care arăta de parcă era încolțit de tigri.
La masa de alături erau două cupluri formate din ei australieni și ele indonezience modernizate, adică din categoria aceea în care cu cât crește înălțimea tocurilor pantofilor și cantitatea machiajului de pe față, cu atât scade numărul textilelor care le acoperă corpul. Se plângeau că nu li s-a arătat destul respect la hotel. Însoțitorii le cântau în strună. Lângă ei, 3 francezi discutau despre politică și femei.
Toți oamenii ăștia păreau atât de rupți din altă lume, erau atât de nepotriviți unii cu alții, cu mediul, cu ei înșiși. Mă simțeam într-o comedie grotescă în care nu cerusem să joc și care mă sufoca. Totul se amesteca nedefinit într-un râs general și un zăngănit nesfârșit de furculițe. Am întors capul în stânga și am văzut un bărbat care mânca singur la o masă. Privirile ni s-au intersectat și am început să râdem. Râdeam de absurdul vieții și de nepotrivirea din jur, râdeam de nonsensul care adusese toți oamenii aceia la aceeași masă, de goana după bani care se desfășura în jur și de faptul că toate lucrurile acestea mă lăsau rece. Sau nu chiar, temperatura corpului meu era încă ridicată.
…….
Nu mai știu ce oră este, dacă e zi sau noapte. Totul a devenit un lung coșmar în care nu mai disting visul de realitate, în care tot ce aud este: „bea și mai multe lichide…nu uita să mănânci.” De o zi, două, trei, nici nu mai știu de când, dorm încontinuu. Dorm și somnul îmi e agitat, tulburat de coșmaruri fără sens, de frici fără obiect.
Sunt prea amețită să stau în picioare. Fiecare drum la baie e o provocare. Mă sprijin de pereți, fac eforturi să îmi focusez atenția, am accese de greață. Uneori pentru scrut timp am impresia că răul a trecut. Stau atunci pe terasă și privesc norii. Inspir cu aviditate aerul, vântul, Soarele. Mă întorc în pat cu amara impresie că se termină Soarele, că nu mai e destul…
Pentru un moment am crezut că totul s-a terminat. Eram singură în casă și mi se făcuse sete. În fața chiuvetei mi s-au inmuiat picioarele și casa s-a învârtit. M-am așezat pe jos. Știam prea bine senzația dinainte de leșin, teribila senzație care mi-a bântuit copilăria, doar că acum era prima dată când aveam senzația asta și nu era nimeni în jur care să se asigure că voi ieși din criză, că voi respira din nou.
Casa se învârtea din ce în ce mai tare, așa că a trebuit să gândesc rapid și precis. M-am întins pe jos, mi-am ridicat picioarele mai sus, pentru a-mi trimite sângele spre creier, mi-am așezat capul într-o parte, să nu îmi înghit limba. Am leșinat. Nu știu după cât timp m-am trezit, trăgând avidă aer în piept, tremurând din toate încheieturile, plângând. Mi-am aruncat apă pe față și m-am târât până la pat. Nu îmi venea să cred că trecusem singură printr-o criză și că supraviețuisem. Am adormit.
……
Îmi priveam sângele cum intră prin ac și umple seringa în timp ce ascultam aceeași poveste despre trombocite: dacă azi încep să crească înseamnă că începi să te vindeci. Doar că nenorocitele de trombocite scădeau din ce în ce mai mult în loc să crească. Și eu continuam să dorm, să visez același vis interminabil, fără nici un sens, obositor, să mănânc și să beau mult, mult, cât n-am băut în viața mea.
„E timpul să mergem la doctor.”
„E deja seara? Când a trecut ziua de azi?”
„Ei bine, erai obosită…”
„Ce zi e azi? Câte zile au trecut?”
„Mai contează?”
…….
„Nenorocitele de trombocite sunt și mai puține.”
„Da, văd. Și ai tensiunea foarte, foarte joasă. Teoretic ar trebui să fii lipită de pat și să nu te poți ține pe picioare. Dar văd că ești ok. Ciudat.”
Nu e prima dată când sunt o ciudățenie medicală. Azi m-am dus pe plajă. Simțeam că dacă nu văd oceanul acum, nu îl voi mai vedea niciodată. Oricum nu mai suportam să stau în pat, închisă în casă. Să respir aer curat mi-a dat un nou avânt. Simt că în câteva zile sunt gata să îmi iau zborul.
„Unde, în Papua? Ai întâlnire cu malaria pe acolo?”
„Hahaha, foarte amuzant….”
Și totuși, unde mă voi duce de aici? Spre Est, dar cât de spre Est? Care îmi e limita?
1 Comment