Intoleranţă tolerată. Şi o răceală.

Pluteşte în aer un miros de tămâie, de biserică. Deschid ochii încet şi încerc să îmi amintesc unde sunt. Şi ce e cu mirosul acesta din alte timpuri? Adorm înapoi la loc şi mă trezesc pe fundalul chemării la rugăciune. E deja 5? Of…Ar trebui să mă duc la şcoală…dar mă simt atât de obosită…şi chemarea asta parcă nu  se mai termină. Şi e atât de afonă şi de desincronizată de cele ale vecinilor…Oare de ce fiecare casă ţine să lălăie în difuzor când oricum există moscheea care face asta deja şi mult mai bine şi mai frumos? Şi în orice caz, orele de rugaciune le-au intrat atât de bine în sânge că probabil şi din cel mai adânc somn se trezesc şi încep să se roage automat, cu sau fără chemare.

Sunt intolerantă, o să ziceţi şi neadaptată, şi incultă, că nu înţeleg că asta e cultura lor şi ar trebui să o respect. Să vă văd şi pe voi după ce locuiţi intr-o casă indoneziană o perioadă ce mai ziceţi. La început mi se părea frumos, interesant, amuzant când la vreo casă din vecini lua microfonul un copil şi începea să cânte. Mi se părea fain că nu mai depind de alarma de la telefon, puţin amuzante cearşafurile pe care şi le pun fetele pe cap pentru rugăciune. Poate puţin iritant când trebuia să îmi întrerup ora la şcoală pentru că era vremea de rugăciune. De neînţeles de ce o se roagă fix după ce abia termină de rugat, respectiv la 6 şi 7 seara. Plăcut să am toată camera pentru mine pentru cel puţin o oră. Enervantă întrebarea insistentă dacă am făcut duş. Ciudate privirile ruşinate ale fetelor când mă schimbam de faţă cu ele, amuzantă pudibonderia lor, care se ascundeau sub un cearşaf mare pentru a face această operaţiune.

Acum…nu vreau decât să dorm şi nu pot. E 5 dimineaţa şi nu vreau decât să dorm. Am trimis mesaj la şcoală că nu ajung în SÂMBĂTA aceasta pentru că am răcit şi sunt foarte, foarte obosită. După vreo 10 mesaje de explicaţii şi întrebări îngrijorate, am putut în sfârşit să pun capul pe pernă. Şi atât. Copiii au dat ca în fiecare dimineaţă muzica la maxim şi au început să alerge şi să se hilizească. Nu ar fi o problemă dacă nu ar lipsi plafonul, casa arătând ca o hală imensă cu despărţituri care constituie camerele. Nu ar fi nici asta o problemă dacă nu aş avea febră şi tot ce vreau e să mă odihnesc. În linişte.

Aşa mă uimesc pe aici unele comportamente paradoxale…Pe cât sunt de politicoşi până la absurd oamenii mari, pe atât de zvăpăiaţi spre needucaţi, în sensul european al cuvântului sunt copiii. Aici e ceva normal să sară în capul tău, să zguduie profesorul, să se tăvălească pe jos în faţa clasei, să urle şi să asculte muzică la maxim într-o cameră în care cineva doarme. Iniţial am crezut că se comportă aşa pentru că sunt eu prea permisivă, până să mi se spună că sunt cam distantă şi severă cu cei mici. Pentru standardele mele le ofeream prea multă libertate. Şi iată-mă brusc profa aia a dracului.

Un alt lucru care pentru mine e un aspect de politeţe, iar pentru ei dimpotrivă e aranjarea părului. Încerc pe cât posibil să mă îmbrac şi aranjez astfel încât să fiu decentă pentru standardele lor şi la limita propriilor principii, astfel încât la şcoală mi-am prins părul cât de cât elegant şi îngrijit. Am observat privirile dezaprobatoare ale colegilor când mi-an aranjat în cancelarie o şuviţă privindu-mă într-o vitrină. Ei nu prea au oglinzi. La baia la de la şcoală nu e nici una, de exemplu. Religia îi învaţă să fie modeşti şi să nu se preocupe prea mult de aspectul fizic. Motiv pentru care părul meu perfect aranjat de care eram mândă pentru ei este un fel de atitudine provocatoare. Părul este pasămite primul lucru care atrage bărbaţii, de aceea trebuie să fie mereu acoperit. Uite aşa, sunt un specimen exotic pe aici cu pleata-mi blondă şi lungă. Ăştia micii îmi cer mereu voie să îmi atingă părul şi îi aud amuzându-mă…uaaaaauu, chantik, chantik (frumos, frumos).

Încerc să le respect normele culturale şi să fiu eu însămi în acelaşi timp. Uneori e greu şi mă trezesc în situaţii în care chiar nu ştiu cum să reacţionez. Dar ei sunt destul de înţelegători şi zâmbesc mereu şi într-un final ajungem să râdem împreună de gafe.

Mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea de a constitui un model pentru cineva. Nu mai vorbesc de 570 de copii… M-a izbit lucrul ăsta când la o clasă am văzut că toţi aveau în caiete aceeaşi „greşeală”, respectiv nu puseseră punct la sfârşitul unor propoziţii. Până să mă dumiresc ce e cu fenomenul de greşeală de grup am observat că acelaşi luru îl făcusem şi eu pe tablă şi ei doar copiaseră ce scrisesem eu acolo. A fost şocant să văd că mogâldeţele astea de oameni chiar se uită la mine ca la un super-om şi vor să fie ca mine şi aproape mă divinizează. Cum să le spun eu că probabil sunt ultima persoană de pe planetă cu care ar vrea să semene, că uneori şi mie mi-e greu să mă suport şi că singura soluţie e să se descopere pe ei înşişi, nicidecum să încerce a semăna cu alţii, indiferent cât de interesanţi par aceşti alţii? Cum să le spun lucrurile astea când ei ştiu doar să numere până la 20 în engleză şi eu până la 100 în indoneziană? Astea sunt genul de lucruri care mă fac să vreau şi mai mult să învăţ limba, să depăşesc barierele astea de comunicare care îmi mănâncă toată energia…

E fascinant, e pasionant să fii profesor, să duci împreună cu ei căutarea asta continuă, să te bucuri de descoperiri, să râzi şi să fii trist cu ei, să înveţi să îţi desenezi propria viaţă şi să simţi viitorul care vine peste tine. Mie nu prea îmi plăceau copiii înainte să vin aici. Sau cel puţin aşa credeam. Acum, de când lucrez cu pitici între 6 şi 12 ani în mare parte, mă descopăr răbdătoare, mămoasă, deschisă. Am avut răbdare într-o zi să dau 100 de autografe şi să desenez tot atâtea flori, inimioare şi steluţe. Şi erau fericiţi şi râdeau şi mă îmbrăţişau. Şi eu zâmbeam în sinea mea. Şi mi se părea mai important să îi fac să zâmbească decât să îi învăţ cine ştie ce reguli gramaticale.

Din experienţa mea personală, cele mai multe lucruri le-am învăţat în afara şcolii. Din şcoală am rămas în mare parte cu o rigiditate stupidă şi o neîncredere în forţele proprii pe care am reuşit cu greu să o depăşesc. Şi încă am tot fost şefă de promoţie, olimpică, premiantă, elevă preferată. Nu vreau să mă gândesc ce era în sufletele celor „de la coadă”. Aici am văzut cu ochii mei ce poate face un simplu „eşti frumoasă” spus unei fete puţin mai plinuţă, mai ieşită din standardele idioate de frumuseţe. Aproape a plâns de emoţie. Şi eu la fel.

Aici am înţeles că în şcoală printre altele, ar trebui să se cultive arta de a râde şi de a te simţi bine în propria piele în timp ce înveţi. Lor pare a le ieşi destul de bine lucrul ăsta. Pentru tiparul meu de europeancă parcă le acordă puţin cam prea multă libertate copiilor, dar într-un fel sau altul aici copiii sunt fericiţi la şcoală.

Mă fascinează în fiecare moment voioşia lor. De când sunt aici am trecut prin multe stări. Am fost printre altele explodată, entuziasmată, tristă şi melancolică şi poate uneori şi intolerantă în unele aspecte care mi se păreau absurde. Ieşeam din cameră încruntată şi prost dispusă şi mă întâlneam prin casă cu unul sau cu altul cu zâmbetul până la urechi şi începeam să râd. Şi începeau şi ei să râdă, chiar dacă nu ştiau de ce. Îmi trecea instant orice umbră de tristeţe.

Nu mă simt singură aici, deşi am cu oamenii ăştia o comunicare primitivă, de multe ori intuitivă. Nu mi-e nici dor de ţară, nici de oamenii de acolo. Cei dragi mie îmi sunt mereu prezenţi în suflet şi în viaţa de toate zilele, chiar dacă ne despart câteva fuse orare, Ecuatorul şi câteva mii de kilometri. Iubirea nu ţine cont de distanţe, timp, circumstanţe. Ea doar e. Şi atât.

Mă descopăr în fiecare zi aşa cum nu credeam că sunt, mă observ în situaţii delicate şi rămân uimită de mine însumi, îi descopăr şi pe ceilalţi şi pe noi împreună, cu reacţii şi gândiri opuse, cu obiceiuri diverse, atât de diferiţi şi totuşi atât de asemănători în esenţa noastră de oameni. Poate totuşi diferenţele culturale nu contează atât de mult dacă ne înţelegem întâi de toate în calitate de oameni înainte de a fi indonezieni, români sau mai ştiu eu ce.

Printre altele, mi-e greu  să mă adaptez la viaţa de „om mare şi responsabil”, care se duce la serviciu în fiecare zi şi trebuie să respecte nişte reguli. Dincolo de tot felul de proiecte pe care le-am făcut, nu am fost niciodată angajată, şi acum îmi dau seama cât te schimbă o astfel de responsabilitate. Eu aici fac voluntariat, dar trebuie să mă port ca şi ceilalţi angajaţi, drept pentru care banii pe care nu îi iau nu fac mare diferenţă. Cel puţin nu pentru mine. Şcoala mi se pare un start bun, o atmosferă frumoasă şi inspirantă pentru o proaspătă intrată în lumea reală, cum sunt.

Mă gândesc la mesajele pe care le primesc în care sunt felicitată pentru ce fac şi încurajată pentru continuarea acestei aventuri. Eu nu văd capitolul acesta din viaţa mea ca pe o aventură. E doar o schimbare în viaţă, care sper să arate aşa de acum înainte. Nu e un episod cu început şi sfârşit. Eu nu am venit aici ca turist care vede nişte locuri, cunoaşte nişte oameni şi face nişte lucruri exotice. Văd lucrurile pe care le fac ca pe un stil de viaţă şi o resetare a tiparelor sociale cu care suntem obişnuiţi şi spălaţi pe creier de când suntem mici, astfel încât ajungem să facem fix aceleaşi greşeli încă din şcoală, să gândim uniform şi neproductiv.

Nu mi se pare că fac nimic ieşit din comun şi nimic din ce nu se poate face şi în România. Să fii profesor şi să te bucuri de prezenţa copiilor, să zâmbeşti şi să fii fericit cu lucrurile pe care le ai la fel de mult ca şi cu cele pe care nu le ai nu e mare brânză. Nu trebuie să pleci la capătul pământului, într-o altă emisferă să le faci. Probabil aici sunt mai vizibile tocmai pentru că cei din jurul meu, odată cu mine, devenim mai conştienţi de toate lucrurile astea pentru că par mai exotice. Credeţi-mă, nu sunt. Sunt fix aceleaşi lucruri pe care le trăieşte orice om de rând din ţară. Aici este implicată în plus conştiinţa şi conştientizarea. Şi câteva aventuri interculturale. Dar esenţa e aceeaşi. Nu fac nimic în plus faţă de câteva milioane de oameni. Poate doar mănânc mai picant şi mă îmbrac cu bluze şi pantaloni lungi în nişte călduri insuportabile.

Partea proastă e că în ultima vreme au fost atâtea schimbări, de obiceiuri, mâncare, stil de viaţă, am avut atât de mult de lucru şi destul de puţină grijă de mine, în prostul meu obicei de a mă dedica lucrurilor pe care le fac şi de a uita de mine, încât m-am îmbolnăvit. E doar o uşoară răceală, dar una care mă ţine la pat. Fetele mele dragi de la orfelinat îmi trimi sms-uri din patul de alături în care îmi urează să mă fac bine. Şi îmi aduc ceai şi lapte şi fructe şi ciocolată. Cum să nu zâmbeşti? De când sunt în Indonezia am parte zilnic de cel puţin un duş rece. Credeţi-mă, chiar rece. Apa vine direct de la izvor. Acum e vremea de dormit. Sau liniştea dinaintea furtunii. Mâine e ziua Independenţei Indoneziei şi se lasă cu parade şi festivităţi. Revin cu poze şi poveşti, dacă îmi revin.