În ultimele zile, pe lângă o febră enervantă însoțită de o diaree și mai enervantă, am trecut prin tot felul de stări de panică la ideea că voi începe o ditamai călătoria de un an de una singură. Am stat câteva zile la pat din cauza bolii misterioase și mă tot foiam și învârteam, eram irascibilă și sensibilă la orice miros, gest, privire.
Știu că sunt o pacoste pentru cei din jur când mi-e rău, dar oamenii ăștia întrec orice măsură a opsitalității. Mi-au făcut ceaiuri și mâncare separat pentru mine, salată de roșii și castraveți și omleta mea preferată, m-au pupat și îmbrățișat din 5 în 5 minute și m-au rugat să chiulesc de la școală când mă pusesem cât de cât pe picioare, dar încă aveam o față de zombie. E oribil să fii bolnavă singură, departe de casă, cu o asigurare medicală îndoielnică. La asta mă gândeam când ușa s-a deschis încet și una din fete m-a invitat la masă. Și sunt atât de fericiți când îmi place un fel de mâncare că încep să bată din palme și să cânte. Și încep și eu să râd și îmi trec toate gândurile gri sau în degradé care au poposit pe la mine.
În ultimele două luni am trecut prin tot felul de transformări. Bineînțeles că mi-a fost destul de greu să mă adaptez la noul stil de viață, la program, la mâncare, la cultura foarte diferită. Am avut și momente în care mă săturasem de toate și voiam doar puțină intimintate, liniște, un duș cald și o brânză cu mămăligă. Am avut și momente în care cultura indoneziană mă exaspera și mă supăram dintr-un motiv sau altul. Nu spun că aici e perfect, e raiul pe pământ, că totul e minunat. Sunt multe minusuri, prea multe chiar. Spun doar că felul oamenilor de a aborda problemele e ireal. Nu am văzut un singur indonezian supărându-se pentru ceva, nu am simțit o secundă de ostilitate, dimpotrivă, la orice lucru ei răspund cu zâmbete, lasă de la ei…Da, asta e de multe ori de fațadă, dar de alte multe ori nu e.
Azi am făcut aproximativ aceleași lucruri pe care le-am făcut aproape zilnic în ultimele 2 luni: trezit la 5, uitat pe pereți până la 5 jumate, în zilele bune visat cu ochii deschiși până la 6, duș, călcat haine, îmbrăcat, pregătit cafeaua, luat în fugă banane și o gustare pentru mai târziu, pupat bunicii, întors înapoi în cameră după sandale, întors după apă, pupat bunicii din nou, fugă spre școală, fiind în întârziere…din nou.
Doar că după primul pas mi s-a strâns inima. Am realizat că e ultima zi de școală. Ultima zi în care sunt bu guru Simina, Miss Simina, SimiMiss. Aveam un zâmbet nostalgic și priveam în stânga și în dreapta fiecare casă, umbră, loc, om. În cele 7 minute de mers pe jos până la școală m-au salutat 20 de oameni. Mai mulți ca niciodată. De obicei nici măcar nu întâlneam atâția pietoni până la școală. Pentru a suta oară mă miram de faptul că mă cunoaște tot orașul și mă întrebam de unde or fi aflat toți oamenii ăștia toate detaliile despre mine.
La singura oră care s-a ținut azi, pentru că e început de Idul Adha, una din cele mai mare sărbători musulmane, nu prea am avut putere să vorbesc. Îmi stăteau cuvintele în gât și parcă mă înecam la fiecare frază. Am asistat doar la spectacolul orei de curs, la entuziasmul elevilor, la râsete și voie bună, la glume și nerăbdare. Era energizant.
Îmi amintesc prima mea zi aici, la școală, în care eram atât de obosită și de confuză și în care mă întrebam mai mult sau mai puțin ”Ce caut eu aici? Cum o sa supraviețuiesc două luni hoardelor de copii gălăgioși?”. Întrebarea de acum, de după două luni este ”De ce plec eu de aici? M-am simțit mai bine ca în oricare alt loc…” Pe de altă parte, simt că e momentul să plec, că mi-am îndeplinit datoria aici și că trebuie să merg mai departe. Mereu lecția detașării de locuri, de oameni…oare când o să o învăț?
Ce a urmat apoi a fost prea mult pentru mine. O scurtă ceremonie pentru oferirea câtorva vite și capre școlii, animale care vor fi sacrificate duminică, de Idul Adha, urmată de o adunare a elevilor și profesorilor pentru a-și lua la reverede de la mine. Cu alte cuvinte, toată școala s-a oprit pentru câteva minute din activitatea ei doar să își ia la revedere. Cât de drăguț să fie asta, huh?
Mai întâi, să vorbesc despre vaci și capre. Și acum o țin minte. O chema Lunaia. Era bolnavă, mâncase ceva, porumb parcă și i se umflase stomacul. Nu exista altă soluție, trebuia tăiată. Nu putea merge, iar grajdul era destul de departe de drum, așa că au legat-o cu funii de coarne și au târât-o până la mașină. Eu nu vedeam decât ochii mari, lacrimile din ei. Doamne, ce ochi avea….ce ochii adânci…și ochii aceia nu voiau să moară, nu mai suportau durerea…Le-a luat mult timp și efort să o ducă la mașină. În timpul ăsta eu priveam pe geam. Nu vedeam nimic altceva decât ochii aceia… Cred că aveam 10 ani. Cele două verișoare ale mele care rămăseseră în grija mea mici fiind, se mușcau, se zgâriau, nu știu ce făceau….eu nu puteam ieși de sub vraja ochilor acelora. Și o întrebare nu îmi dădea pace. ” O fi fost vina mea?” Lunaia fusese trimisă cu mine și cu soră-mea la păscut de dimineață. Eu citeam ceva prea absorbită să observ că Lunaia era undeva printr-un lan de porumb. Peste câteva ore i s-a făcut rău și apoi nu a mai fost decât perechea aceea de ochi, ochi care nu învinovățeau pe nimeni, dar care cereau îndurare. Doamne, cât am mai plâns, cât m-a mai urmărit imaginea aceea…De atunci am refuzat să mai mănânc carne de vită, peste câțiva ani am refuzat să mai mănânc orice fel de carne…
Iar acum, stăteam în fața unui taur care urma să fie tăiat și care știa asta. Se vedea în ochii lui, din nou ochii aceia. Oamenii cântau în jurul meu cântece religioase și eu nu mă puteam desprinde din ochii sacrificiului lor. Era agitat. Am întins mâna involuntar, și-a apropiat botul și m-a lins pe degete. I-am spus fără cuvinte că e o soartă grea, dar că în momentul de față nu poate decât să își accepte soarta, să se împace, că nu pot face nimic pentru el, deși aș vrea din toată inima. Nu te poți opune obiceiurilor unei religii așa, în sânul ei, din senin. E o prostie. L-am simțit revoltat. Nu voia să moară. Au început să îi curgă lacrimi din ochi. Aceiași ochi, ochii aceia…
Am plecat de acolo. A trebuit să plec. Îmi venea să plâng și era toată școala de față, cu elevi, profesori, părinți și oficianți religioși.
Apoi a urmat parcă ruptă din alt film, ceremonia de rămas bun pentru mine. Au început discursuri emoționante, timp în care îmi priveam elevii așezați pe jos. Îmi dădeam seama că am venit aici destul de obosită, rigidă, cu ideea fixă că mie nu îmi plac copiii și că nu o să am unul prea curând. Cine ar fi crezut că peste 2 luni voi spune că am nici mai mult nici mai puțin de 570 de copii? Brusc am fost trezită din reverie de un microfon care a apărut în fața mea. Trebuia să spun ceva. Aveam atâtea de spus, dar lacrimile îmi blocau cuvintele. Au început să curgă și eu să râd în același timp de situație. Piticii s-au amuzat, normal, pe seama mea, că-s o plângăcioasă, dar am văzut eu cu coada ochiului că unii din ei aveau și ei ochii umezi.
Nu mai știu ce am zis și ce s-a zis. Țin minte doar fețele lor blânde și șocul când săreau nebunii de copii în brațele mele și că îmi spuneau că mă iubesc și îmi cereau să nu îi uit…de parcă așa ceva s-ar putea uita…
Aplauze, salut individual cu multe sute de studenți, apoi întâlnire privată cu profesorii. Discursuri din nou, mie aproape iar îmi venea să plâng, apoi mă trezesc în mână cu un plic din partea școlii, pentru munca depusă și pentru viitoarea mea călătorie. Eu aici am făcut voluntariat, oameni buni, dar pentru proiect i-am acceptat. Am zis că e o sumă simbolică, dar când am ajuns acasă mi-am pus mâinile în cap: 150 de dolari. Am început să râd la gândul că de la românii mei n-am primit nici un sfanț, ba dimpotrivă, mai am datorii de luat, de la oameni pe care i-am ajutat și acum se învârt pe după deget și încearcă să mă tragă pe sfoară, când e vorba de returnat banii. Și oamenii ăștia au făcut un efort din salariile lor minuscule (ce, credeți că numai în România profesorii au salarii mici?) să îmi continui eu călătoria în siguranță și să ajute măcar la o mică treaptă a ei, să mă simt eu bine în țara lor. Ei, ce spuneți de asta?
Totul a fost foarte intens și din suflet. Fiecare zâmbet, cuvânt bun, fiecare intenție. Am mai spus-o și o mai spun: abia acum simt că plec cu adevărat în călătoria în jurul Asiei. Abia acum simt că plec de acasă. Și simt că e ceva special ce am, pentru că indiferent dacă mai vin pe aici sau nu, lucrurile or să se schimbe, oamenii or să plece, clădiri noi or să se construiască, timpul va trece. Nimic nu va mai fi ca acum. Acum e un moment unic. Mereu e, dar uneori totul ni se pare atât de sigur, că uităm lucrul ăsta important.
În restul zilei am bălăurit pe afară. M-am suit prin copaci, am cules fructe, m-am jucat cu cei mici. Am descoperit un fruct nou în curte, cu un gust asemănător cu lămâia și o textură de strugure. Markesa se cheamă. M-a cucerit. Și când te gândești că fructele astea au stat în grădina mea și că eu abia acum le-am descoperit…
Încă nu îmi dau seama cum pot sta cu orele cu oamenii de aici fără să fac nimic, dar nici să mă plictisesc. Indoneziana mea e încă pe minus, iar engleza lor undeva la 0,1, așa că nu prea îmi dau seama ce discutăm, dar cert e că simt comunicarea dintre noi. Iar azi, pe neașteptate, am vrut să merg în grădină. Am luat două fete cu mine și ne-am așezat la locul obișnuit, în poiata păsărilor.
Și atunci s-a întâmplat minunea. S-au deschis cerurile și marginile norilor care acorepeau Soarele au devenit de aur. Și razele se distingeau printre culori de poveste. Nu aveam aparatul la mine și nici nu voiam să mă duc să îl iau. Momentul era prea magic să îl pierd din simpla ambiție de a-l prinde într-o poză. Era de parcă locul respectiv, care mi-a fost loc de suflet pentru două luni își lua la revedere de la mine într-un mod măreț. Era de parcă primeam un cadou prețios, un cadou pe care nici nu trebuia să îndrăznești a te gândi să îl prinzi în poze, că și-ar fi pierdut tot farmecul.
”Vedeți și voi ce îmi văd ochii?”
”Apa? (ce? în indoneziană)”
”Nothing. Apa-Apa. Matahari. Matahari indah. Doar Soarele. Soarele e minunat.”
”Ya.”
Și mă holbam în continuare. Le auzeam pe fete întrebându-se ce oi fi văzând atât de fascinant la Soarele ăla de mă uit de minute în șir la el, că ele s-au cam plictisit și ar vrea să facă și un duș.
Cum să le zic de copacii care au început să se legene, de peștii care au început să țopăie în iazul din fața noastră, de mângâierea vântului, de totul care contribuia la acest rămas-bun roial, cum numai un astfel de loc putea concepe? N-am regretat că n-am avut aparatul la mine și că după primele două poze mi s-a blocat și telefonul. N-am regretat că am trăit povestea 100 % acolo, 100 % eu.
Acum e timp de plecare. Spre Est, cât mai spre Est. Până la capătul Pământului, acolo unde lumea se termină și începe din nou. Cu un Soare. Obișnuiam să spun că am 22 de ani când am venit aici. Acum, după două luni aici, când sunt întrebată câți ani am, spun 22 și câteva vieți.
Leave a Reply