Expeditia propusă:
Kang Yatse, un varf de 6400 metri, din Ladakh, Himalaya, Nordul Indiei.
Perioada: iulie 2018
De ce urc munți?
Când am urcat Stok Kangri (6153 m) am descoperit acolo sus, o altă parte din mine, care iese la iveală doar când e puțin oxigen, la înălțime. M-am întrebat serios de ce se auto-turturează oamenii urcând munți.
Le-am dat cu flit celor care îmi veneau cu veșnicul: pentru peisaje frumoase și scormonind mai adânc problema, am ajuns la concluzia că eu urc munți pentru că vreau să fiu mai aproape de bucățica aia divină din mine și din orice ființă vie. E un miracol viața asta cu tot ce vine la pachet: corp, minte, emoții, schimbare.
Mereu încercăm să ne depășim limitele, mereu vrem mai mult, mereu vrem ce nu avem. Pentru că suntem ai dracului de lacomi? Nu, neliniștea asta că nu avem destul vine din faptul că vrem absolutul, vrem să ne simțim din nou conectați cu miracolul acela care ne face ce suntem. Vrem să ne expandăm, până ce nu mai suntem doar oameni. De aceea urcăm munți, pentru că depășind limitele fizice, împingând corpul să trăiască în zone ostile, chiar și pentru câteva ore sau zile, ne împingem umanitatea încă puțin, după linia de finish, devenim mai mult divini și mai puțin oameni, detașându-ne de fizic.
Și da, dacă nu te prinde furtuna și ceața pe sus, e și un peisaj mișto și îți gâdili și egoul puțin. Problema cu egoul e că ți-o cam iei, de câte ori te duci pe munte cu egoul umflat. Din multe incertitudini adunate în copilărie, am avut o perioadă foarte arogantă în viața mea, în care mă credeam superioară celor din jur. Mă simțeam de fapt foarte vulnerabilă și îmi era frică de mă c***m pe mine să nu fiu rănită. Mi-a trecut perioada aia, dar când mai urc pe câte un munte e o ocazie bună să îmi amintesc de micimea mea în Univers și să îi dau două scatoalce egoului.
Later edit: expediția a fost un succes. Povestea integrală se găsește în cartea Samsara, publicată la editura Cartex.
Leave a Reply