Cu caiacul (partea I)

Stau în pat într-o rână, cu o mână sub cap cu perdelele trase și mă uit pe ecranul telefonului, la sfârșitul unui film. Îmi curg două lacrimi pe pernă. Nu pentru că e filmul atât de bun. Nici măcar nu știu cum se cheamă. A rulat pe fundalul golului din capul meu, sau mai degrabă din suflet, care s-a umflat ca un balon și mi-a cuprins gândurile și se expandează din ce în ce mai mult și simt cum mă sufoc în camera minusculă cu vedere spre o clădire, în care încape doar un pat mic și o masă, așa că mă ridic, deschid geamul, mă așez pe pervaz și inspir adânc. Dacă aș fi fost fumătoare, ar fi fost un peisaj cu adevărat dramatic, așa, tristă cum sunt, uitându-mă în jos, spre clădirea din față, în bucătărie, din camera mea liliputană. Aștept să fiu observată, dar nimeni nu mă bagă în seamă. Slujnica de serviciu pune câteva ceaiuri pe tavă și le duce în curte, unde niște oameni pe care îi doare în cur de dramele care se întâmplă în capul meu, la etajul întâi își trăiesc poate cele mai bune zile ale vieții lor, în vacanță, făcând poze insipide pentru instagram.

Cobor și o iau în brațe pe patroana pensiunii. Nici acum, după atâtea veri în care stau cu lunile aici, nu știu cum o cheamă, dar parcă asta contează? Îmi întinde un ceai și niște biscuiți și vorbim banalități. Ne-am apropiat cu fiecare ședere a mea la pensiunea ei. Îmi păstrează mereu camerele bune, mă îndoapă cu ceai, are grijă de mine când mai sunt bolnavă și eu o ajut cu formularele drăcoase de uploadat pe siteul FRRO, cu care nu se descurcă niciodată. Mă simt oarecum ca acasă aici, unde uneori, când tanti patroana se mai îmbată puțin, îmi povestește de planurile ei de călătorie solo și povești de pe când nu existau veceuri la care să poți trage apa în Ladakh. Eu nu îi povestesc prea multe, nu știu dacă ar înțelege, nu că nu ar duce-o mintea, ci poate pentru că nu mă pricep eu să explic, să comunic, să mă arăt. Râdem uneori de glume numai de noi știute, avem o complicitate secretă, pe care nu o are cu fi-su, un rockstar ratat, care a albit la 18 ani și care mai zbiară uneori acompaniat de chitară hituri de după ușile închise. 

Sunt în Leh, capitala Ladakhului, în inima munților Himalaya, în India. Și îmi petrec ziua cu storurile trase. uitându-mă la filme ieftine și plângând că, cel care credeam că îmi e iubirea vieții, s-a combinat la câteva zile după ce am încheiat o relație de patru ani, cu poloneza cu care jura că sunt doar prieteni. Sau poate îmi plâng prostia și naivitatea că l-am crezut atâta vreme. 

Mă simt golită de orice expresie, voință sau direcție. Abandonată. Dar mai ales, obosită. Mi-e lehamite să mă simt așa, parcă s-au adunat prea multe momente din astea, nu mai vreau, nu le mai pot duce. Mă adun, mă duc în baia comună, fac un duș, mă dau cu puțin rimel, și încerc să arborez o figură relaxată. Vânzătorii îmi zâmbesc și mă salută, ca de obicei. E un oraș mic, toată lumea știe pe toată lumea aici, dacă stai puțin mai mult. E a cincea mea vară petrecută aici, la 3500 metri, în inima munților.

Merg pe strada principală și pașii se opresc în fața companiei Wet n WIld Explorations. Nu ca să mă apuc de videochat, cum pare, ci să vorbesc cu Chotak care urmează să mă învețe să mă dau cu caiacul pe ape agitate mâine. Mi-e frică de mor de apă, dar măcar frica asta paralizează ce simt și reușesc să mă îndepărtez de drama emoțională care se derulează pe repeat în toată ființa mea. 

În capul meu e un fel de copil între Tânăr și neliniștit și Rosalinda, mi amor, ai, ai, ai. Adică o dramă care pare a nu se mai termina niciodată, așa că am decis să fac ceva diferit de data asta și să mă scutur de tot de obiceiurile emoționale toxice pe care mi le-am creat și hrănit de-a lungul anilor și relațiilor. 

În urmă cu un an, într-o tură de rafting pe Zanskar, nivelul apei era foarte mare și echipa din barca mea era cam aeriană. Pentru majoritatea era prima dată când făceau rafting și se hilizeau ca niște copii. Încă nu apucaserăm să ne sincronizăm vâslitul când ne-a izbit primul rapid de gradul 4 din 6. Eu și Shiraz eram în față, lideri. Shiraz își purta ochelarii de vedere, i-am zis să și-i păstreze când m-a întrebat ce să facă cu ei. În spatele meu era Pavan, care nu știa engleză și ulterior ne-a mărturisit că din tot briefiengul în engleză a înțeles doar să se țină de linia de salvare în cazul în care pică în apă. Restul coechipierilor erau români din tura Himalaya nomads. Era ultima lor zi în India. În spate, la cârmă, era ghidul nostru.

Am intrat în rapid, nu am vâslit destul de tare, barca s-a ridicat la 90 de grade și am picat ca muștele în apă toți, în afară de ghid. Șocul apei reci combinat cu lipsa oxigenului din cauza altitudinii m-a făcut să încerc cu frenezie să trag aer în piept de câte ori mă scoteau valurile la suprafață. Am ieșit pentru câteva secunde cât să îl văd pe Shiraz panicat, cu ochelarii strâmbi. SImțeam că mor, dar tot ce puteam gândi e că ar fi nasol dacă Shiraz și-ar pierde ochelarii, așa că am înotat spre el, i-am aranjat ochelarii și apoi m-a înghițit un vârtej. Totul e negru în jur, nu mai știu unde e suprafața, vesta de salvare mă sufocă și îmi intră apă pe gât. Cu cât mă zbat cu atât mai mult mă ține vârtejul. Când renunț să mă mai agit și mă împac cu iddea că mor mă scoate la suprafață, unde plutește pe lângă mine o femeie cu ochii scoși din orbite care gâfâie de zici că își dă sufletul. Oare așa panicată arăt și eu? mă întreb, fără să o recunosc pe Karina, din grupul meu. Aoleu, grupul meu. Jumate din ei nici nu știau să înoate, oare mai trăiesc?

Se apropie de mine elegant un caiacist, îmi spune să mă prind de mânerul din fața caiacului, dar îl ratez și încerc să mă agaț de marginea bărcii, aproape răsturnându-l. Îmi spune calm să nu fac asa, apoi se smucește și pleacă de lângă mine și aproape îmi dă cu padela în cap. Până să îmi dau seama ce se întâmplă, două mâini mă trag de vestă într-o barcă și de acolo îmi caut cu privirea restul echipajului și răsuflu ușurată când îi număr pe toți. Reuniți în barcă, ne povestim pățaniile și râdem, dar nu prea mult, că se apropie următorul rapid. Dacă la începutul turei se vâslea leșinat. acum toată lumea e prinsă și dă tot ce are și ce n-are. În spatele meu Pavan începe să recite o rugăciune hindusă, în spate Karina urlă la noi să vâslim, Shiraz are încă ochelarii strâmbi și eu nu mă pot opri din râs. E un râs isteric, convulsiv, rigid și panicat, dar râd ca dementa când barca din fața noastră se răstoarnă peste niște oameni, când se panichează și ei, când unul din ei plânge după mă-sa, ca un fel de copy paste a experienței mele, doar că e văzută din exterior, de unde e hilară, cu oxigenul curgându-ne pe gât, în loc de apă nisipoasă.

Nu mai cădem până la finalul turei, dar rămân cu o panică ciudată, care mă rigidizează și îngheață de câte ori văd râul ăsta. Îmi ia mult curaj și entuziasm să mai merg o dată la rafting peste o lună, când culmea, apa e și mai mare. Bate vântul, picură, tremur din toate încheieturile și regret decizia din momentul în care barca se îndepărtează de mal. Mă uit la calmul ghizilor și al caiaciștilor care fac scheme și îmi promit că dacă supraviețuiesc turei o să mă apuc de caiac de white water. Pe ultimul rapid ghidul mă pune în fața bărcii, cu picioarele în afară și mă simt ca la rodeo, în timp ce urlu la coechipieri: înainteeeee!!! vâsliiiiți, motherfuckers!!!!

Cum am ajuns aici? În munți, în India, recuperându-mă prin sporturi extreme după o relație de patru ani cu un indian hipiot care m-a abandonat, așa cum era de așteptat?

Eram un copil obișnuit, dintr-o familie normală a anilor 90, care locuia într-un oraș de provincie, din România proaspăt ieșită din comunism. Prima mea amintire e o lumină de fundal albă, puternică și o jucărie din cauciuc, un fel de veveriță care cârâia când o apăsai pe burtă. Ulterior, soră-mea mi-a spus că asta e de fapt prima ei amintire, dar cum la vremea aceea făceam absolut toate lucrurile împreună, poate că eram așa de conectate că nu mai diferențiam între ce e al meu și al ei, inclusiv amintirile cu veverițe de cauciuc. Îmi amintesc însă bine zgomotul mașinii de cusut mari, cât un birou, cu pedală și o roată mare lângă. Mă trezeam și adormeam cu țăcănitul mașinii de cusut în cap. 

Mama lucra într-una. Făcea mileuri. Și când nu făcea mileuri, făcea curat. Sau mâncare. Sau spăla la mașina semi-automată. Era parcă mereu în lumea ei, mereu puțin îngrijorată, puțin absentă. Poate tocmai că părea inaccesibilă mă intriga și îi ceream mereu atenția. Pentru mine era o ființă perfectă. O iubeam cu disperare, o ceream încontinuu și mi se părea cea mai frumoasă ființă de pe planetă. Eram posesivă și geloasă în privința ei și adormeam doar ținându-i fața în mâini. Dacă dimineața pleca și venea tata să o înlocuiască în pat, îi simțeam părul aspru de pe față și mă trezeam plângând după obrajii moi și fini. Mi-a căzut cerul în cap când mi-a dat vestea, înaintea Crăciunului, că urma să plece a doua zi. 

Mama a plecat în Italia, pentru trei luni. După câteva luni a plecat și tata. Acum, 22 de ani mai târziu, încă mai vorbesc despre întoarcerea în țară, și-au cumpărat chiar și o casă, pe care urmează să o renoveze și în care vor locui, când se vor întoarce. Aveam 7 ani când au plecat, când a trebuit să îmi iau viața în mâini, când am învățat împreună cu soră-mea să ne creștem una pe alta. Nu știu ce m-as fi făcut fără Sorina. Era autoritară, nu mă înțelegea neapărat, dar a fost singura persoană care a fost acolo, pentru mine, mereu. Ea îmi croia haine pentru păpușile mele dezbrăcate, ea m-a înscris în trupa de dansatoare pentru spectacolul Micul Prinț, ea mă lua după ea la joacă, eu fiind mută, introvertită, ea era persoana cu care făceam absolut toate lucrurile. Ea mă ținea de mână și împărtașea cu mine frica și responsabilitatea de a dormi singure când tata avea tură de noapte și eram nevoite să dormim singure. Am schimbat cu ea mai multe case, familii, mătuși și rude mai îndepărtate, până am ajuns la o oarecare stabilitate, timp de 4 ani, la Olguța, sora mamei și ulterior singure, în vechiul apartament comunist. Aveam 16 ani când a plecat soră-mea la Cluj, la medicină și am rămas singură.

Probabil mutările dese și copilăria incertă, uneori grea, combinată cu multele romane de aventuri citite m-au adus aici, în camera asta minusculă, plângând după o relație dezastruoasă, toxică, cu un tip indisponibil. Sau poate idealismul meu, scăpat de sub control, încăpățânarea că pot schimba lumea în bine, că pot aduce oamenii la cea mai bună versiune a lor, cine știe. O parte din mine e fericită că s-a încheiat capitolul ăsta intens, că o pot lua de la capăt, deși încă nu recunosc. Poate totuși, am preluat ceva din dramatismul bolywoodian al indienilor, musai de împrumutat să supraviețuiești aici, în țara zeilor.

Mă trezesc a doua zi dimineață, îmi îndes într-un rucsac niște haine și un propop și încalec bicicleta 20 de kilometri la vale, până în satul vecin, unde e campingul Wet n Wild Explorations. Întârzii 5 minute, am emoții, sunt curioasă cum reacționez pe apă, cum o să mă descurc. Chotak îmi prezintă echipamentul, termenii, tehnicile de vâslire. Totul e cool și minunat până îmi întinde un costum uscat, care arată ca un costum de astronaut, care mă strânge de gât și îmi induce o senzație de panică. E rece apa și cel mai probabil o să cazi, îmi spune Chotak. Super! Mi-e frică de apă ca de dracul gol și mai exact, de râul ăsta, în care am căzut la rafting și în care am crezut că mor. 

Mergem cu caiacele într-un pick-up truck un kilometru până la confluența râurilor Indus cu Zanskar, unde mă pune pe apă și îmi cere să vâslesc în amonte, să mă obișnuiesc cu caiacul, cu echilibrul, cu padela. Mă urc în caiac și încerc să vâslesc. Îmi țin echilibrul greu și sunt rigidă. Caiacul nu se duce unde vreau eu și merg ca un pește beat. Lucky e aproape de mine, gata să mă salveze dacă o să cad. E Soare, Indusul e verde smarald și eu mă simt de parcă abia învăț să merg. Îmi obosesc brațele, dar nu mă pot opri din vâslit că mă duce râul la vale, spre Pakistan. 

Petrecem așa câteva ore și mă umflu în pene când reușesc cât de cât să țin caiacul drept. Of, pare atât de simplu din afară. Sunt ca un copil prost care crede că poate rezolva ecuații de gradul doi, când abia a învățat să scrie. Nu cad mai mult de frică și din aroganță, la fel ca atunci când mergeam la cățărat la stâncă și mă încordam și focusam atât de tare să nu cad că îmi ieșeau traseele, dar după, când îmi scoteam morcovul din fund, recunoșteam că am acționat mai mult din instinctul de supraviețuire decât din încrederea dată de cunoștințe. 

Mi s-a părut un dezastru, mă simt ca o sirenă care vrea să fie pilot de avion, dar Chotak mă încurajează. Vaai, ce bine te-ai descurcat, îmi zice el. Nu îmi dau seama dacă e orb, optimist sau doar îl doare la bască. Tind să cred că toate la un loc. Mă doare tot corpul și am de pedalat 20 de km pe biclă, de data asta la deal. Fac un pariu cu mine însămi, reușesc, dar când ajung în cameră sunt ca o bucată de carne expirată care a fost bătută pentru șnițele și lăsată să putrezească pe pat. Sunt LATĂ. Ah, și mâine o iau de la capăt. Dar ce bine e! O zi întreagă în care am pus pe pauză dramele din mintea mea. Simt o sfârșeală din aia plăcută, bună, în urma unei munci sănătoase.