Avalanșa

Închid ochii și încerc să mă relaxez, să pun creierul pe pauză și să dorm, dar nu reușesc. Patru neoane pătrate îmi luminează materia cenușie, trece de mușchii striviți, de oasele rupte și mi se cuibăresc în suflet. Mai că aș crede că am murit de fapt și am ajuns pe lumea cealaltă și asta e lumina de la capătul tunelului dacă nu s-ar mai auzi din când în când beșinile uneia din cele patru colege cu care împart salonul de spital. Trei din ele au tuburi care le ies din piept și sunt conectate la niște baterii care pentru funcționare ventilează ceva și scot un lichid roșu care aduce a copilul ieșit dintre pipi și sânge. Pârțurile reușesc să acopere zgomotul de elicopter din Everest Base camp care îmi vâjâie în creier de câteva ore, de când am fost îngrămădită în salonul ăsta. La propriu. Ca să facă loc patului și noptierei mele, au trebui să o împingă pe mamaia din stânga cu tot cu pat mai spre geam, unde, se știe, trage curentul.

Fiecare celulă din mine urlă de somn, dar mă simt anchilozată după atâtea ore de stat pe spate, cu fața în sus. Singura relaxare e când reușesc din când în cînd să flexez genunchii. Unul, de fapt. Pe al doilea îl împing cu piciorul care a reușit să se ridice.

Pute în salon, transpir ca un pește pe uscat în pijamaua de hârtie transparentă, prin care mi se văd sutienul și chiloții roșii, din dantelă, dar nu putem deschide geamul, că le trage curentul pe mamăile din salon, cum își spun una alteia.

Mă asfixiez de la cădură, de la miros și de la coastele rupte care îmi împung pleura și care mi-au creat un hematom în plămân. Perfuzia curge și din când în când mai vine câte o asistentă care mai înfinge 2-3-4 ace de seringă îndopându-mă cu un cocktail de medicamente care mi-e la fel de necunoscut ca unul adevărat din cluburile de fițe, dar își face efectul.

E lumină afară, dar baba din dreapta mea insistă să se lase neoanele aprinse, că lumina e de la Dumnezeu. Mă irită până în fundul capului, dar nu spun nimic. Nu știu de ce, poate pentru că nu știu cum să vorbesc cu babele, că nu am energie să argumentez ceva, sau poate pentru că nu există nici un argument logic la faptul că lumina de neon e de la Dumnezeu, când avem lumină naturală cu nemiluita care intră pe geam. Sau poate Dumnezeu și-a deschis companie electrică și furnizează lumină în spital și are ceva datorii la baba care vrea, uite așa, să îi consume lumina și să nu o plătească, uite, îi intră pe asigurare, pe ceneaseu.  

Am noroc de colega de pe diagonală care are cataractă și spre deosebire de vecina mea, poate merge, deși pe slow-mo și cam după 4 minute de la pat la întrerupător, ca într-un adevărat film de acțiune, zbang, fute o labă pe perete de parcă i-a tras una în boașe lui Dumnezeu, cu lumina lui de neon cu tot și ne cufundăm în lumina naturală care intră pe geamurile mari. Tu nu ai înțeles nimic, mamaie din Biblie, zice ea supărată. Vecina mea de pat bombăne, dar curând pare a uita ce o necăjește.

Reușesc să moțăi într-un delir în care se amestecă gânduri, amintiri și frici și mă trezesc când mă atinge o asistentă să mă întrebe dacă nu vreau să urinez. Tocmai atunci reușisem să adorm.

Vreau, cum să nu vreau, dar pot să mă piș în sus? Nu pot. Sau mă rog, trebuie să mă concentrez bine să îmi iasă. Mi se pune o ploscă sub fund, care e o oală de baie cu o placă mai lungă, să nu dea pe lângă. Mă screm puțin, deși sunt plină și după vreo două minute, reușesc, deși senzația e foarte incomodă, mă piș, practic, pe mine. Dacă la început problema era că nu reușeam să încep, acum îmi fac griji că mă piș prea mult și dă pe dinafară. Nu reușisem să văd cât de mare e plosca asta. Infirmiera îmi întinde o bucată de hârtie igienică și mă întreabă neutră ca un Terminator dacă am nevoie de ajutor. Nu, nu. Mă contorsionez puțin și reușesc. Mă ridic cu greu și stau într-o poziție care îmi amintește de o asana de la yoga, cât ia infirmiera plosca de sub mine. Îmi țin respirația să nu pice în ploscă cearșaful cu care mă învelesc. Operațiunea reușește și mă reașez lată, pe spate, obosită de parcă am alergat un maraton. Acum pot să dorm liniștită.

Reușesc să pun pe mut orice zgomot și să mă cufund în retrăirea zilei de ieri care e pe repeat în capul meu de câte ori închid ochii. Mă trezesc transpirată, cu părul încâlcit de sângele pe care îl descopăr de la o zgârietură de pe lobul urechii și pijamaua de hârtie udă. Dar deocamdată nu am cu ce mă schimba și oricum nu mă pot ridica încă în fund. E seară. Pe noptieră am o supă de tăieței și niște mazăre cu o pulpă anemică de pui. Mi-e foame, dar operațiunea mâncatului întinsă, cu branula înfiptă în brațul drept se dovedește a fi mai grea decât pișatul.

Mă ridic câtiva centimetri pe pernă, reușesc să sorb zeama și când încerc să dau gata tăiețeii, mi re rupe furculița de plastic în ei. Mă enervez și folosesc furculița și cuțitul ca pe chopsticks și reușesc. După atâția ani de India am învățat de la localnici să deven măcar inventivă. Mai ciugulesc din mazăre și puțin pui și mă sterg pe bot cu un șervețel, că am terminat treaba ca un pui de purcel entuziasmat că urmează să se îngrașe pentru Crăciun. Eu eram fericită că mă pot culca la loc. Preferam avalanșa din capul meu discuțiilor dintre mamăile din salon. Făceam pe muta și puțin pe nebuna când îmi puneau, a nu știu câta oară aceleași întrebări a căror răspunsuri erau urmate de același sfaturi. Mă simțeam ca într-un film prost, cu nebuni.

Colega din stânga mi-a împrumutat încărcătorul ei. Aveam doar cablul cu mine pe munte. M-am cufundat în telefon, în discuții cu apropiații, să nu o iau razna de tot. Păream ok, optimistă, în discuțiile cu ei. Sau oare chiar eram? Parcă ce era un salon prea neaerisit și supra-încălzit și populat pe lângă faptul că sunt vie și cât de cât întreagă? Și în plus, deși o parte din mine se plângea în sine ca un copil căruia nu îi plăcea culoarea jucăriei primite, ca o nebună care suferă de personalitate multiplă, o altă bucățică din mine se amuza pe seama situației, în timp ce alta medita, se focusa pe respirație. Păi era ușor, că orice altă parte din corp durea. Sau mă rog, majoritatea. Cum am ajuns aici și ce am pățit?

Cu 30 de ore înainte săream din pat zveltă din Bacău, încă pe întuneric. Totul era pregătit. Mi-am luat la revedere de la câinii încă chiori de somn care nu pricepeau unde plec așa, cu o cocoașă roșie în spate, de care e legat un piolet, am sărit în mașină și am condus prin răsărit cu Radio Cultural pe fundal până în Brașov. Am și cântat și dansat pe drumul incredibil de gol și am ajuns în gară înainte să aflu finalul povestirii Ivan Turbincă, de la Teatrul Radiofonic. Lasă că recitesc eu povestea când mă întorc, mi-am zis în timp ce i-am îmbrățișat-o pe E. și pe Alex care mă așteptau cu rucsacii pregătiți. Urma să facem un traseu de două zile, În Bucegi,cu dormit la refugiul Țigănești. Alex ne acompania până mai sus de cabana Mălăiești, că nu avea echipament de dormit iarna.

Am vorbit tot drumul, am râs și glumit, am făcut slalom printre zecile de oameni care urcau sau coborau pe traseu. Nu mai văzusem în viața mea atâția oameni la un loc pe un traseu, poate doar în Annapurna Base camp, când m-am intersectat cu un grup de 120 de tailandezi care urcau să sărbătorească anul nou budist acolo și dăduse diareea peste mine și nu reușeam să găsesc o tufă îndeajuns de intimă să rezolv problema. Atunci am decis că nu îmi place pe munte când nu ai unde să faci și tu o treabă mică sau mare în liniște.

Am ajuns în punctul în care ne despărțeam de Alex. Lăsam jos, în urmă cabana gălăgioasă și în față aveam doar un alb infinit, o tăcere apăsătoare și un traseu pe care eu mi-l aminteam pe creastă și care acum vedeam cu inima strânsă că se întinde destul de mult pe curbă de nivel. Mă uitam la creasta de vizavi unde știam că e refugiul. Nu părea mult , dar mă intimida sălbăticia albă și vântul. Mă simțeam ca o muscă de oțet în vârf de munte. Din nu știu ce motiv eram semi-paralizată de frică. E. făcea poze în spatele meu și eu mă uitam în față și călcam cu foarte mare grijă. Îmi era groază de o eventuală avalanșă. Mergeam și nu reușeam să îmi scot din cap cuvântul, ca o previziune sumbră. Mă simțeam ciudat, de parcă trăiam viața altcuiva, de parcă nu trebuia să fiu aici, de parcă într-o lume paralelă fac altceva.

În dreapta mea valea îmi chema privirea, să o admir, să o văd cât e de înfricosătoate, de ademenitoare, de albă, ca o jumătate de înger care s-a întins puțin de oboseală. Am ignorat-o. Am mers încet și atentă, deși oarecum absentă în fața semnelor. Simțeam plăcile diferite de zăpadă, unele mai stabile, altele mai puțin. Toate erau ok, până am ajuns la o zonă cu lanțuri, abruptă. În fața mea, o placă de zăpadă cu o configurație diferită de restul. Jos, hăul. Am decis să urcăm pe lângă placa respetctivă până sus, pe creastă, să o ocolim. Am urcat zona abruptă până aproape de creastă.

Mai aveam 20 de metri până pe creastă când am decis să traversăm zona.

Inițiam am vrut să îi spun lui E. să vină mai aproape, să o traversăm mai repede, însă în ultimul moment i-am zis să rămână pe loc, să mergem câte una. Am înfipt colțar, piolet, colțar, am înaintat vreo 3 metri când  am alunecat câțiva centimetri, am ridicat privirea și am văzut cum se desprinde cam la un metru deasupra mea toată placa de zăpadă în care eram înfiptă.

Am avut doar o fracțiune de secundă să mă întorc spre E. , să văd că zăpada nu s-a desprins și deasupra ei și să spun: Căcaaat! E!!!! Apoi am luat-o la vale cu toată placa în timp ce am auzit un huruit groaznic, de parcă muntele scrâșnea din dinți, supărat. Mi-am dat seama că am declanșat o avalansă, dar ceva din mine refuza să creadă că se întâmplă. Câteva secunde  m-am dus ca pe topogan, ca în filmările de la Red Bull cu schiori, doar că fără schiuri. Apoi, probabil când m-a azvârlit peste niște stânci pe care le-am văzut ulterior, din vale, totul a început să se rostogolească ca într-un glob de Crăciun cu polistiren, pe care îl scuturi și începe să ningă artificial în el din toate direcțiile. Doar că aici, omulețul ăla de plastic din el, lipit cu superglue, eram eu. Doar că nu eram din plastic. Și nici lipită cu  superglue. Acum eram deja cu capul spre vale, coboram în timp record panta de 300 m.

Am simțit o placă mare de zăpada care m-a izbit în abdomen ca în showurile de wrestling la care mă uitam cu tata în copilărie. Eu eram acum Undertaker care se lupta cu forțele naturii care mă contorsionau ca pe o păpusă Barbie și a devenit evident cine câștigă când totul s-a făcut negru în jur, în timp ce îmi intra zăpadă pe gât și mă sufocam. Toată povestea a durat probabil câteva secunde, însă mie mi s-a părut o eternitate. Când am început să mă asfixiez, mi-a trecut prin fața ochilor toată teoria. Cumva, încă nu îmi venea să cred că sunt prinsă într-o avalanșă, Una care nu se mai oprește. Mi-am amintit că de obicei, victimele avalanșelor “își iau somn” și dacă au noroc, au o moarte ușoară.

Cam asta e. Cam asta a fost, de fapt, mi-a trecut prin minte în timp ce mă rostogoleam spectaculos, la vale. O să mor. Sunt în drum spre moarte. Sunt puțin speriată, dar trebuie să mă focusez. Ok, nu am mult timp. Trimit lumină și iubire spre toate ființele cu care m-am inersectat. Numai dacă s-ar opri puțin rostogolirea asta, că amețesc….e pace…pot să mor…lumină și iubire..iubire…La dracu, nu vreau să mor așa prostesc, ca o idioată, să ajung la știrile de la ora cinci, ce dracu’. Încă mă simțeam de parcă priveam un film. Nu îmi venea să cred că mi se întâmplă MIE asta. Că o să mor. Aici, acum, dintr-o prostie.

Bine, am făcut pace, acum e timpul să acționez. Mi-am adus brațele în fața capului să mi-l protejez și să încerc să formez o pernă de aer pentru când se va opri alunecarea. Mă simțeam ca în white water, în rapidurile mari, doar că în loc de apă învolburată, îmi intra pe gât apă solidă, pe care nu reușeam să o înghit. Mi-am amintit că atunci când eram prinsă în vârtejuri, cu cât mă agitam mai mult, cu atât mă ținea mai mult curentul, așa că mi-am strâns corpul ca o minge, cât mai mic cu putință, într-o poziție de fetus. Mi-a ieșit atunci capul la suprafață, am mai alunecat ce mi s-a părut încă o veșnicie și, când în sfârșit m-am oprit, căciula îmi zburase din cap, părul mi se sculase și îmi stătea în sus, plin de bucăți de zăpada și gheață, tușeam zăpadă și scuipam bucăți de gheață de parcă tocmai mă luptasem cu Elsa în Frozen și terminaserăm de cântat împreună Let it go și mă pălmuise cu puterile ei de gheață pentru că falsam.

Mi-am amintit că zăpada se cimentează repede după avalanșă. Am reușit să împing cu mâinile bulgării de zăpadă de pe piept, să îmi eliberez mâinile și am început să sap frenetic să îmi scot și picioarele. Mă minunam că mi-a zburat pioletul din mână, nu îmi aminteam să îi fi dat drumul, dar mai tare m-am minunat când mi-am văzut rucsacul cu chingile rupte vreo 10 metri mai la deal. Oare când mi-a fost smuls de pe umeri, că eu nu am simțit nimic? Horcăiam și tremuram de parcă dădusem o tură la Polul Nord. Am încercat să stau în picioare, dar corpul nu mă asculta. Sau mai exact, șoldul drept. Mă durea și spatele în zona lombară, aveam un junghi în plămân și mă frustra că nu am ieșit complet funcțională din căderea care a durat două veșnicii și un ceas pentru mine.

M-am uitat în sus, după E, dar nu vedeam decât niște puncte mici, unde trecuserăm pe lângă niște brăduți cu cinci minute înainte. Stăteam în patru labe și nu îmi venea să cred că în urmă cu câteva secunde eram acolo, sus, aproape de creastă și că acum sunt în fundul văii. Nu vedeam nici o mișcare, oricât îmi mijeam ochii. Horcăiam și totul începuse să se facă alb verzui în jur și să se miște cu încetinitorul. Oare o să mor? Oare asta a fost tot? Care e sensul a tot ce am trăit? Oare mor pentru că m-am pierdut pe drum și nu am înțeles nimic și Universul a decis că sunt pe aici degeaba? Știam bine senzația dinainte de leșin. Mai știam și că nu e acum momentul să leșin, nu înainte să o găsesc pe E. Dacă leșinam acum, eram inutilă și totul se termina. Ce naiba, am supraviețuit avalanșei și mor lângă ea, de hipotermie, ca într-un film prost? Nu, refuz să mor acum, aici, așa.  M-am pus în cur, mi-au revenit în minte cele 20 de zile de meditație dură din centrele indiene, am început încet să mă focusez pe respirație, m-am calmat. Am scuipat și ultima rămășiță de zăpadă din gât, m-am pus în genunchi, am scos de la piept telefonul și am apelat 112.

Bună ziua, am fost prinsă de o avalanșă. Eram cu încă o persoană și nu reușesc să o văd. Respir agitat, pierd semnalul. Mă întreabă cum mă cheamă, cum o cheamă pe prietena mea și câți ani are. Mi se pare halucinant, asta contează acum, cum mă cheamă și câți ani avem? Oare ne întreabă CNP și ce job avem? Ce dracu? Abia am semnal, e Salvamontul deja pe drum? Răspund politicos. Mi se spune să stau pe fir. Eu stau, dar pierd semnalul. Sun din nou. Repet povestea. Sun a treia oară, sunt preluată de prima disperceră. Îmi vine să plâng, mi se pare că pierd timp important cu câcatul ăsta de telefon. E. poate fi sub zăpada și eu spun câți ani are uneia care stă cu fundul pe un scaun, la căldurică. Încerc să mă adun și să cooperez. Sunt politicoasă. Îmi spune că încearcă să trimită un elicopter. Aproape îmi vine să râd. Bate vântul ca la balamuc, se întunecă, am și eu licență de pilot, de parapantă, e drept, dar nici nu mă gândesc că o să vină pe bune, un elicopter. Îmi vine să închid telefonul și să râd, dar tremur de mă ia naiba și încă nu o văd pe E. Încerc să urc spre ea, dar nu reușesc să stau în picioare. Mă uit în jur după o mână sa un rucsac ieșind din zăpadă, dar nu văd nimic. Găsesc o  bucată ruptă din ce a fost odată bățul meu de trekking și încerc să urc la deal, spre unde credeam eu că e E. Abia mă târăsc.

Mă sună un număr. E un Salvamontist. Îi spun că nu prea pot merge, că mă doare spatele, îi spun exact unde sunt și în ce parte a traseului am căzut, deși nu găsesc pe Locus map coordonatele exacte GPS. Repet obsesiv că nu o văd pe prietena cu care eram. Se taie semnalul. Îmi adun toate forțele de care sunt în stare și decid că nu mă pot baza pe nimeni. Mă gândesc obsesiv că E. are doi copii.

Sunt vânătă și tremur necontrolat. Bag telefonul în buzunar și mă folosesc de bățul rupt ca de un baston și reușesc să ajung la rucsac după vreo 10 minute. Desfac izoprenul, îl întind cât pot, scot geaca de puf, sacul de dormit de puf și termosul de ceai, să mă încălzesc puțin. Mă uit peste tot, după E, dar nu văd nici o mișcare. Îmi vine să plâng de ciudă că nu pot să merg. Sună telefonul, îmi ia ceva până reușesc să răspund, e ud. E dispercera 112. Îmi spune că a primit un telefon și de la E. și că e bine.  Că salvamontul e pe drum. Restul nu am mai auzit. Îmi vine să plâng de fericire. Telefonul moare și nu se mai deschide. Mă liniștesc la gândul că E. e bine, că le-am spus unde suntem și încerc să mă focusez pe ce am de făcut. Mi-e atât de frig…îmi trag peste urechi bufful pe care îl am la gât, gluga pe deasupra. Scot mănușile groase. Nu mi-e frică, mi-e doar foarte frig. Mai beau niște ceai și îmi trag sacul de dormit peste cap, mă învelesc cu el. Ar trebui să îmi scot colțarii, dar să mai stau puțin. Nu reușesc să îmi controlez tremuratul. Să mai stau puțin…Încă puțin. Mă mai uit în sus, doamne de unde am căzut…și-s…vie…Îmi vine să râd. Mintea mi s-a golit de orice gând. A rămas doar un frig năprasnic prin corp și suflet, care nu se duce cu ceai.

E bine, aici, cu sacul gri-șobolan tras peste cap, ascunsă de propriile greșeli, de durere, de frig, de realitate. Mă simt protejată, de parcă viața și-a întins peste mine o aripă albă, sunt aproape liniștită. Mă văd obiectiv, de parcă m-aș uita la un film, detașată de mine însămi. Mă doare îngrozitor partea dreaptă a corpului și respir greu, de parcă o coastă mi s-a înfipt în plămânul drept, dar nu vreau să mă gândesc la ce am rupt în mine. Deocamdată sunt vie, vreau să iau momentele unul câte unul. Timpul curge altfel.

După o perioadă nedefinită, aud voci. Nu îmi dau seama dacă am halucinații sau chiar sunt oameni în jur. Scot capul de sub sac și văd sus pe creastă niște siluete, care par a nu mă vedea. Cu mâini tremurânde scot de la gât fluierul pecare îl țineam pentru urși, inspir și fluier cu toată puterea. Vocile se agită, îmi fac din mâini, le fac și eu din mâini și mă întorc în căldura sacului. După o vreme, văd coborând spre mine câțiva oameni. Nu îmi dau seama dacă sunt de la Salvamont, mă bucur doar că văd oameni. Din partea mea puteau fi și misionari care să vrea să mă convertesc. Unul din ei îmi dă colțarii jos în timp ce le povestesc pe scurt pățania și ce mă doare, Mă ajută să intru cu totul în sacul de dormit, unul din ei mă ia de mână și atunci am știut că totul va fi bine, deși mai era un drum lung până jos, la drum.

Bătea vântul și începuse să se întunece. Au decis să mă care în sacul de dormit până vine Salvamontul cu targa. Știam că panta e foarte abruptă, mă durea foarte tare partea dreaptă a corpului, însă nu participam la luarea deciziilor. Mi se golise mintea de gânduri. Trăiam câte o respirație o dată. Și câte un junghi dureros. Au discutat o vreme și apoi am simțit mai multe mâini cum mă ridică de sac. Am sentimentul sumbru că sunt într-un sicriu și că ăsta e ultimul meu drum. Îmi vine să strig doar să mă aud singură și să îmi confirm că nu sunt moartă. Oare am murit și nu îmi dau seama? Mai spun câte ceva să văd dacă reacționează, dacă mă văd, dacă sunt vie. Sunt? Vie?

Urcau câțiva metri, apoi mă lăsau jos, panta era abruptă și sacul le aluneca printre degete. Scânceam de durere de fiecare dată când eram lăsată jos, dar nu mă plângeam prea mult. Tremuram în draci și fiecare metru câștigat mi se părea o zi de viață în plus. Parcă ieșisem din corpul îndurerat și priveam o scenă de film. Eram detașată de durere, de ce mi s-ar putea întâmpla, de frica de a nu supraviețui. Din coconul meu de puf vedeam doar cerul și uneori câte o față concentrată, care nu se uita la mine.

La un moment dat au schimbat pozițiile și s-au perindat diferite fețe și nume în jurul sacului. Băieții erau voluntari. Din Bacău și Piatra Neamț. Se întâmplase să fie prin zonă când s-au întâlnit cu cabanierul, care făcea parte din Salvamont și care venea să mă caute și s-au oferit să ajute. Mă înduioșau eforturile lor de a mă căra, încălzi și salva. Îi simțeam cum le îngheață mâinile cărându-mă fără mănuși, îi simțeam surescitați și plini de adrenalină, cărând o mogâldeață care nu zicea nimic într-un sac de puf. Simțeam cum se chinuie băieții, cum se împiedică, le alunecă sacul de puf din mâini și tăceam mâlc, deși mă durea tot corpul. Mă gândeam la ei, cum și-au abandonat plimbarea să ajute la salvarea mea, în frigul ăla năprasnic, pe terenul ăla atât de dificil. Oare ce armată de îngeri i-a trimis acolo, așa hotărâți și puternici? Din durerea mea am iubit umanitatea din ei. Nu știam dacă și cum voi ieși din povestea asta, dar știam că, în orice caz, am întâlnit în drumul meu oameni care au încercat.

Au trecut câteva ore de cărat pe un teren foarte dificil până a ajuns targa și restul echipei Salvamont. M-au transferat rapid și profesionist și m-au coborât la cabană. Pe targă deja era lux. Se înoptase și cumva mă obișnuisem să văd doar cerul. Apăreau stelele și se vedea luna. Tăceam în sacul de puf și mă obișnuisem cu ideea că asta rămăsese din viața mea: un drum lung, pe o targă, din care văd stelele, luna, vârfurile copacilor și câteva fețe care se tot perindau în jurul meu și de care mă agățam. Aș fi vrut să se uite în ochii mei, să mă vadă. Unii dintre ei îmi mai aruncau o privire, dar majoritatea își făceau treaba detașat. Mă întrebau mereu dacă mi-e bine. Îmi era. Din ce în ce mai bine. Datorită lor, am reușit să mă încălzesc și să nu mai tremur. Eram mumificată pe targă și amorțisem stând întinsă de câteva ore.

La cabană m-au încălzit cu sticle cu apă caldă, m-au mai invelit într-un sac, mi-au dat două perechi de mănuși și m-au transferat pe o altă targă. Obosisem și aș fi vrut doar să dorm, să rămân acolo. E. care fusese și ea recuperată de Salvamontiști mai venea și îmi punea mâna pe față. Zâmbeam și nu spuneam nimic. Îmi era bine. Simțeam că o să fie bine.

Admiram salvamontiștii și jandarmii montani. Erau rapizi și eficienți. Îmi venea să plâng când vedeam că s-au mobilizat atâția oameni necunoscuți să mă salveze. Eram cărată de colo-colo în sacul de dormit și deja îl simțeam ca pe o a doua piele. Poate am murit și m-am reîncarnat într-un vierme mare, negru, care încă nu a învățat să se târască. Nu mă prea gândeam la cei de acasă. Speram că nu am așa multe răni și că îi voi putea anunța că sunt bine când jandarmul montan îmi spune că întreabă nu știu ce ministru de mine, cum mă simt. Ha? Ce ministru? De unde știe? Păi cum de unde știe, ai apărut la știri. Aoleu, sper că nu se uită la știri ai mei. Păi ai tăi știu deja, că au sunat să întrebe de tine. Dă-mi telefonul, să îl încarc, să poți vorbi cu ei când ajungem la semnal.

Mă simțeam ca o păpusă de lemn care nu mai are mare lucru de spus în propria viață, așa, legată de targă cum eram. Un colț al minții se întreba dacă voi putea să îmi reiau viața normală după incidentul ăsta. Un alt colț refuza să răspundă.

Drumul până la ambulanță l-am parcurs pe un fel de sanie ghidată de salvamontiști. Băieții discutau și glumeau în jurul meu, mă întrebau mereu dacă mi-e bine. Stăteam cu ochii închiși și încercam să stau cât mai nemișcată, să respir și atât. Băieții îmi cereau să vorbesc, să nu adorm dar parcă nu mai aveam nimic de spus. După vreo oră mă luase o amorțeală plăcută și mă simțeam chiar bine. Erau vreo doi cu care mă simțeam mai în siguranță când preluau frâiele saniei de la cap și aș fi vrut să le cer să rămână lângă mine, mă liniștea să îi văd. Prin nu știu ce calcule, mă simțeam mai înțeleasă de ei decât de ceilalți.

Când am ajuns la drum, Ambulanța ne aștepta la asfalt, așa că m-au băgat cu tot cu targă în portbagajul mașinii de jandarmi, m-au prins cu niște chingi și au mers foarte încet, cu jumatea de sus a tărgii în afara mașinii. Mă simțeam puțin ca în India, când găsesc ei soluții ingenioase pentru orice. Îmi imaginam cum o să alunece targa și o să cad fix în cap și imaginea mă făcea să mor de râs. Mă dureau coastele când râdeam și îmi dădeau lacrimile.

Mă obișnuisem cu băieții de la Salvamont și aproape mă atașasem de ei pe drumul care mi s-a părut a dura o eternitate. Nu prea mă trăgea inima să înfrunt realitatea, consecințele, spitalul și nu voiam să mă despart de ei. Eram însă mumificată și legată pe targă, am fost transferată imediat pe targa ambulanței și abia am reușit să îmi iau rămas bun de la ei. Mă simțeam de parcă lăsam în urmă prieteni dragi, aș fi vrut să le spun ceva frumos, dar în afară de mulțumesc nu îmi venea nimic inteligent în minte.

Nini-nino cu Ambulanța, am ajuns la spital, unde eram mutată cu o grijă excesivă pentru cap. După ce am fost cărată 7 ore pe munte, prin denivelări, într-un sac de dormit și pe targă mi se părea aproape hilară interdicția mea cea nouă de a-mi mișca gâtul.

Am fost dezbrăcată de toate straturile și aproape am izbucnit în râs când mi-am dat seama că am sutien și chiloți din dantelă roșie. Doctorii care au făcut cerc în jurul meu erau politicoși însă le citeam gândurile. Ce dracu căuta pe munte îmbrăcată așa? Avea întâlnire cu moartea? O fi lezbiană, că cică mai era cu o fată? Haha, e un spectacol toată povestea asta. Păcat de ea, sper să re recupereze.

M-au pipăit și întors pe toate părțile. Aici te doare? Nu. Dar aici? Aaaauuu!! Și dacă fac așa? Poți mișca asta?Mâna, gâtul?  Cum s-a întâmplat? Ai avut noroc, ai avut noroc, ai avut noroc, auzeam de peste tot. Fiecare asistentă și infirmieră trecea pe lângă mine și se uita cu coada ochiului, îmi venea să încep să tai bilete la spectacolul norocului chiloților roșii de dantelă.

După ce mi s-a scanat tot corpul am fost abandonată pe un pat la urgențe în așteptarea rezultatelor. Rămăsesem în sutienul și chiloții de dantelă roșie și cineva mă acoperise pe jumate cu un cearșaf. Se perindau pe acolo diverși oameni, dar nu prea îmi păsa. În sfârșit nu mai tremuram de frig. Doctorii se certau cu asistentele, care se certau cu infirmierele, telefonul suna ca la balamuc, pacienții se plângeau. Auzeam toate conversațiile din jur, însă nu reușeam să lipesc vocile de chipuri, cum eram imobilizată în gulerul prea strâmt. Îmi era atât de somn și voiam să plec acasă. După o veșnicie în care nimeni nu îmi spunea ce am, mi s-a spus că trebuie să fiu internată. Testată de Covid, așteptam sub neoanele puternice verdictul.

Mi s-a dat gulerul jos și mi s-a spus să aștept. De parcă puteam merge. Până la urmă am aflat ce am pe whatsapp de la sormea care a sunat la spital: 3 coaste rupte, niște contuzii, mușchi striviți și niște capete de oase strivite. O coastă îmi împunsese pleura și aveam niște aer în plămâni. După câteva ore am primit și undă verde la internare, că nu aveam molimă și așa am ajuns în salonul îmbâcsit, unde lumina de neon venea de la Dumnezeu și unde urma să rămân încă patru zile. Dar ce sunt patru zile și niște coaste rupte când mi s-a oferit încă o șansă la viață? Până și lumina de neon pare de la Dumnezeu.