Petrecem mult timp visând cu ochii deschişi, plănuindu-ne viaţa, încercând să controlăm totul în jur. Suntem învăţaţi de mici să planificăm şi să prevedem totul, să ne ţinem de schemele de viaţă pe care ni le facem şi să trăim într-o ambiţie continuă.
Ultimul lucru pe care mă gândeam că îl voi face în 7 august 2014 era că voi sta întinsă pe patul unui orfelinat dintr-un orăşel uitat de lume din centrul Javei, ascultând găinile care cotcodăcesc în spatele pereţilor în timp ce lucrez la o programă de engleză pentru şcoala la care voi preda.
Dacă îmi descriai peisajul ăsta acum câţiva ani, un an, 6 luni, o lună, sau poate chiar ieri, râdeam cu poftă de fantezia asta absurdă. În urmă cu ceva timp, când învăţam engleza în silă, din obligaţie, când susţineam sus şi tare că nu o să îmi folosească în veci, dacă îmi spuneai că o să ajung la un moment dat profă de engleză la capătul pământului, te-aş fi întrebat ce ai băut.
Acum un an chiar, când mă pândea dorul plecării, dacă îmi spuneai că îmi voi lua lumea în cap şi voi pleca de nebună, de una singură la capătul pământului, te-aş fi întrebat iar dacă te simţi bine. Între timp s-au schimbat multe în viaţa mea, au plecat unii, au venit alţii, m-am mutat mai ceva ca nomazii, de 5 ori într-un an, ca în final, să mă detaşez de toate şi de toţi şi să mă arunc cu capul înainte, cu curaj şi inconştienţă în necunoscut.
Toate bune şi frumoase, decizii luate, contracte semnate, două luni plănuite. O să fiu profă de engleză la o şcoală elementară musulmană pentru două luni, în Ungaran, un orăşel de lângă Semarang, din centrul Javei. În următoarele două luni voi sta la o familie localnică şi voi lucra de la 7:00 la 13:00. Sau cel puţin asta ştiam ieri, în tren, în drum spre Semarang, dinspre Jakarta.
Acum iată-mă într-un orfelinat, într-o cameră pe care o împart cu alte 3 fete, orfane, dintre care una are 14 ani şi e însărcinată şi nemăritată. Cu alte cuvinte, viaţa ei s-a cam terminat. Fata asta a vrut să facă avort, dar directorul orfelinatului nu i-a permis. O văd cât e de tristă şi cum nu îndrăzneşte nici măcar să mă privească în ochi, de pe salteaua ei paralelă cu a mea.
Cum am ajuns aici? Prin nişte potriveli interesante ale sorţii, comunicare ineficientă şi mici neînţelegeri. Tipa care trebuia să mă găzduiască nu le-a spus părinţilor ei ca proiectul ţine două luni, iar ei credeau ca trebuie să mă ţină câteva zile, motiv pentru care s-au răzgândit, în timp ce eu eram în tren. Unul din membrii comisiei şcolii la care predau, cel care m-a luat de la gară şi m-a cazat la hotel pentru că am ajuns la 1 dimineaţa, s-a decis să mă „adopte”.
Un prieten de-al lui are un orfelinat la 2 minute de şcoală, o casă mare, fără plafon, cu curte şi grădină în care îşi cresc singuri legumele şi fructele, casă în care trăiesc 29 de copii. Mi-a găsit aici un locuşor, într-o cameră cu încă trei fete, mi-au aranjat un pat şi în cinci minute mă simţeam ca acasă.
Printre alţii, locuiesc cu doi elevi de la şcoala mea elementară şi cu două fete de la un liceu în care am aflat acum că o sa predau în paralel. Mai exact, o zi la elementară, o zi la liceu, o alta la universitate, unde e prof tipul care m-a luat sub aripa lui, iar in restul timpului mi s-a făcut un program detaliat cu locurile în care o să călătoresc, satele pe care o să le vizitez şi familiile cu care o să mă împrietenesc.
Pe scurt, toate lucrurile care credeam ieri că or să se întâmple s-au răstălmăcit şi acum sunt într-o situaţie pe care pur si simplu nu o prevăzusem.
Una peste alta, pe lângă faptul că am dormit 3 ore, că aici trebuie să fii la şcoală la 6:30, am avut cea mai plină zi din viaţa mea. Plecasem la drum cu gândul că nu voi mai aista la un început de an şcolar prea curând. Ei bine, azi am asistat la două.
Azi au început şcolile după vacanţa lor de Idul Fitri, un fel de an nou al lor, sărbătoarea de la sfârşitul Ramadanului. Aşa că s-a făcut un careu frumos cu toţi cei 570 de elevi, profesorii, preoţii şi personalul de serviciu, în mijlocul căruia stăteau cei din comisia şcolii, directorul, imamul şi…eu.
Abia trezită din somn, am aterizat în mijlocul a câteva sute de ochi aţintiţi spre mine, unii curioşi, alţii ruşinoşi, toţi hiliziţi. Fiecare din centrul careului ţinea un speech. Nu înţelegeam mare brânză, dar m-a uimit volubilitatea şi jocul lor de scenă. Până şi imamul, care a refuzat să dea mâna cu mine, femeie fiind, împreunându-şi în schimb mâinile la piept în semn de respect, când a ajuns la microfon, neînţelegând limba, puteai jura că prezintă un spectacol. Se pare că le ţinea un fel de predică, aşa, ca după Ramadan şi Idul Hitri. Doar că predica avea loc cu multe râsete şi multă energie. Toţi erau gălăgioşi, zglobii, veseli.
Până când am ajuns eu la microfon. Au tăcut cu toţii. M-am prezentat în engleză şi în indoneziană, moment în care toţi au fost în extaz şi au căscat ochii mari, mari, mai mari decât am văzut vreodată.
Mă gândeam „Aoleu, oi fi spus vreo prostie. Mai bine tăceam naibii cu indoneziana mea cu tot”. M-am uitat la ei derutată şi m-am întors la loc în careul meu, încercând să mă fac mică. Degeaba, Până la sfârşitul ceremoniei toţi ochii au fost pe mine. Stăteam băţoasă, cu un zâmbet tâmp pe faţă, când în jurul meu a început o mişcare agitată, ordine, aranjări, etc. Fiecare copil a trebuit să treacă prin faţa careului să ne salute pe noi, cei care stăteam acolo, salut care constă într-o atingere a mâinii tale drepte de faţa lor, ca o mică plecăciune. Am stat aşa, hipnotizată şi am aşteptat să treacă toţi cei 570 de elevi prin faţa mea să mă salute, pe fundalul unui cântec religios.
După acest proces am intrat în fiecare clasă şi am stat puţin de vorbă cu ei, am salutat toţi profesorii din şcoală şi am stat la un ceai cu directorul. În tot timpul ăsta, copiii alergau ca bezmeticii prin şcoală, săreau în capul profesorilor şi se alergau pe lângă director. Eram puţin derutată de toată zăpăceala asta, ştiind care era „pe vremea mea” relaţia profesor-elev, să nu mai spun de director. Nu îmi venea să cred că stau la masă cu directorul şi cu un membru al comisiei unei şcoli, că mă tutuiesc cu ei şi fac glume. Senzaţia asta dubioasă o ştiu doar cei care au fost profesori, abia ieşiţi din facultate.
A rămas să revin adoua zi dimineaţa la ore, pe care o să le desfăşor cu profa lor de engleză, care e mică, mică, de mai mult de 15 ani nu îi dai, deşi are 25. Eu deja visam la somnul mult aşteptat, când a venit verdictul: mergem şi la liceu, că vad ca vorbeşti foarte bine engleză, să cunoşti şi liceeni. O sa poţi apoi să te împarţi între elementară, liceu şi uneori universitate.
La liceu era altă mâncare de peşte. Acolo elevii erau mai dezgheţaţi, vorbeau engleză destul de bine, erau mai puţin obositori, deşi nu atât de drăgălaşi ca cei mici. Pe lângă alte lucruri au lecţii de gătit şi croitorie, care mi s-au părut geniale. A rămas să vin într-o zi să le gătesc româneşte…ce, nu ştiu, că ei nu mănâncă porc şi nu beau alcool.
La fiecare cinci minute mai eram invitată în satul cuiva sau la vreo activitate interesantă cum ar fi producţia de batik, festivaluri de dans şi tot aşa. Peste tot pe unde mergeam mi se făceau zeci de poze şi se ţinea după mine un cârd de oameni. Mă simţeam ca la Hollywood cu atâta atenţie şi atâta respect primite. Să fii albă, blondă, cu ochi albaştri şi să mai fii şi profă pe deasupra, atinge un fel de culme a respectului şi a curiozităţii. Asta şi faptul că înteleg şi vorbesc 6 limbi, unele mai puţin, altele mai mult, indoneziana ar fi a 7-a pe care o învăţ.
Ce mai pot spune după prima zi din noua mea viaţă…Sper să am timp să fac toate lucrurile care mi s-au programat. Între timp, sunt invitată la orfelinat în toate părţile, să mă înveţe să gătesc, să grădinăresc şi să de toate. Acum nu vreau însă decât să dorm. Pentru mine e aproape „noapte bună”, pentru că la 6 se întunecă, la 9 e culcarea şi la 5 trezirea, pentru a fi la 6 jumate la şcoală. Selamat tidur, vă spun, în timp ce mă gândesc la stupizenia planificării vieţii. De când am început să las viaţa să curgă, vine aşa de natural şi aduce după sine nişte lucruri şi situaţii atât de interesante…
Privesc cum cad razele soarelui în formă de floare pe uşa camerei şi îmi spun: unde în altă parte decât în orfelinatul ăsta uitat de lume ai fi vrut să fii aici şi acum? Nicăieri. Sunt fix unde trebuie să fiu, când trebuie să fiu, cum trebuie să fiu. Viaţa e uimitoare.
Ziua de azi a fost aşa de plină că am uitat să fac poze. Au făcut cei din jurul meu cât pentru 10 albume. Eu le am doar pe astea trei, făcute în biroul directorului.
Leave a Reply