Sedikit sedikit

Singurul lucru care m-a trezit a fost un ţânţar care mă pişca de călcâi. Da, ştiu, ultimul loc de pe corp la care te-ai gândi că  te-ar pişca un ţânţar ar fi călcâiul. Am boloborosit ceva despre malaria şi tot felul de febre pe care nici nu ştiu să le pronunţ şi am adormit la loc. Mă dădusem înainte de culcare cu un spray anti-ţânţari, o chestie care ţine ţânţarii la distanţă doar prin toxicitatea ei. Alexandra uitase o pastilă pe un plastic, iar în câteva ore substanţa topise plasticul. Cu alte cuvinte, nici nu vreau să ştiu cu ce mă dau pe corp pentru a mă păzi de boli. E totuşi un compromis necesar. Să ţii ţânţarii la distanţă e destul de greu într-o casă fără geamuri şi fără plafon.

Apoi, şoc. Deschid ochii şi nu ştiu unde sunt. Pernele miros ca la ţară, la mamaia şi se aud manele pe fundal. Casc ochii mirată şi mă uit în jur. Alături doarme o fată “împachetată”. I se vede doar faţa. Orfelinat. Nu, la ţară, în România. Nu, orfelinat. Şi totuşi…manele? Nu, nu erau manele 100 %. Adică nu aveau versuri româneşti. În schimb ritmul era fix la fel. Şi lălăiala cuvintelor. Muzica asta duduia într-un orfelinat musulman la 6 dimineaţa. Şi una din fete acompania boxele din “duş”. Aici baia e compusă dintr-un wc turcesc şi un bazin de apă rece în care e o oală cu care îţi torni apă pe tine pentru a te spăla. Tot cu apa din bazinul ăla cureţi wc-ul şi speli hainele.

Mi-am făcut curaj şi m-am îmbrăcat cu un sac de bluză pe care în România nu am purtat-o niciiodată şi  care aici mi se spune că e prea sexy. După ce m-am învârtit ca o curcă beată pe culoarele orfelinatului, care sunt ca un mic labirint, cineva m-a aşezat la masă pentru micul dejun. Micul dejun consta într-un pumn de orez şi o supă, cum credeţi…picantă. Alături era un ceai. Dacă de altceva nu o să mor în ţara asta, de diabet sigur mor. Aici toate lucrurile care nu sunt picante, sunt dulci. Ceaiul şi cafeaua au o proporţie de o treime zahăr şi două treimi ceai sau cafea. E un fel de zahăr cu ceai sau cafea. Şi eu cică mă lăsasem de zahăr în România. Într-o săptămână aici am mâncar zahăr cât pentru un an.

M-am pregătit deci ca o doamnă profesoară ce nu sunt şi am pornit spre şcoală. Fetele m-au întrebat dacă vreau să vină cu mine. Mi-au explicat în javaneză pe unde să o iau. Eu ţineam minte de ieri că şcoala e foarte aproape 3-4 sute de metri, că trebuie să faci de două ori stânga şi o dată drepta. Cu maşina era foarte aproape, o aruncătură de băţ. Fetele tot insistau să mă conducă, dar eu batman, batman. Ce naiba, m-am descurcat eu în Jakarta, în Beijing, şi nu mă descurc să ajung la şcoala din sat…

20 de minute am bâjbâit sub privirile amuzate ale localnicilor. Îmi explicau ei pe unde să o iau, eu credeam că îşi bat joc de mine, când după ce mergeam 100 de metri găseam altă şcoală, ştiind cât era de aproape şcoala mea. La un moment dat, când deja curgeau apele pe mine şi râdeam singură de prostia mea, a oprit un tânăr cu motocicleta şi m-a întrebat unde merg.

Mi-a zis că mă duce el. Eu, cu suspiciunea mea de albă crescută la oraş, unde toţi încearcă să te fraierească, mi-am zis că ori mă răpeşte, ori mă plimbă şi mă stoarce de bani. Dar în momentul ăla era singura opţiune, aşa că m-am urcat pe motor.

A mers o bucată bună de drum, timp în care eu luam în considerare opţiunea cu răpirea. Brusc, a făcut o stângă şi am ajuns în faţa şcolii. Şi nu mi-a cerut nici un ban. Eu căscam ochii şi încercam să îmi dau seama pe unde mă dusesem eu şi cum de am ajuns acolo. Uau, miracol. Faza a fost că cele două stângi şi o dreptă pe care ştiam că trebuie să le fac, le-am făcut pe dos şi am înconjurat de mi-au ieşit ochii. Din 2 minute pe care trebuia să le fac, am mers 20.

Am ajuns în cancelarie fix înainte să înceapă orele, leşinată de căldură. Profa de engleză cu care ţin orele a dispărut după un colt şi cum stăteam eu tolănită pe un scaun, am luat o cărticică în mână şi am început să îmi fac vânt. Prin faţa cancelariei trecea un om de serviciu şi parcă îl văd cum se opreşte în mijlocul drumului şi face ochii mari. Eu zâmbeam prosteşte şi îmi făceam vânt cu mâna stângă cu cărticica aia la care se holba el. M-am uitat la cărticică şi am înlemnit. Tocmai apucasem un Coran cu stânga şi îmi făceam vânt cu el. L-am pus jos repede, repede şi l-am aranjat pe masă frumos şi m-am uitat speriată la omul de serviciu. El s-a schimonosit şi a plecat mai departe. Fuck!

Profa mea s-a întors cu directorul şi un om de la pază. Iniţiam am crezut că mă arestează sau ceva, dar ei nici nu se uitau la mine. Erau preocupaţi să dezbată şi să mute birourile din cancelarie. Eu nu ştiam ce i-a apucat. În 5 minute au schimbat toată cancelaria, doar pentru a mai înghesui un birou. Acesta este locul tău, mi-au spus apoi simplu. Mie nu îmi venea să cred că oamenii ăia chiar au schimbat faţa cancelariei să îmi pună şi mie un birou. Şi că nu mi-a dat nimeni nici măcar un bobârnac pentru gafa culturală pe care o făcusem.

Prima oră: clasa a 5-a. Cei mai zvăpăiaţi. Trebuiau să scrie numerele până la 100.  După ce s-au hilizit puţin, le-am spus la microfon (da, profii au microfon pentru a vorbi într-o clasă de 30 de copii) că mă pot întreba ce nu ştiu. Au tăbărât atunci toţi pe mine cu caietele pentru a le verifica. Apoi au început să vină din nou, să le semnez caietele, adică să le dau autografe. Am mai spus că mă simt ca la Hollywood? Dar faptul că vor să cheme un jurnalist să scrie despre faptul că sunt aici, la orfelinat v-am zis?

Pe cât sunt de simpatici ăştia mici, pe atât sunt de obositori. Am ieşit de la oră cu capul pătrat fără a fi făcut mare brânză. În cancelarie, mă aştepta cel care s-a ocupat de mine până acum. Am aflat că de fapt a face parte din comitetul şcolii înseamnă a fi un fel de inspector. El are sub jurisdicţie mai multe şcoli între care se plimbă zilnic. În fiecare din ele are un ditamai biroul. N-ai zice, când îl vezi îmbrăcat într-o cămaşă din batik, cu nişte şlapi în picioare.

M-a luat deci la liceu, care este gard în gard cu şcoala musulmană. Acolo am cunoscut o altă profă de engleză şi una de franceză care era mai mult decât entuziasmată că există cineva cu care poate vorbi franceză. În liceul acesta există cursuri de engleză, franceză şi japoneză. Am stat o oră de vorbă cu elevii de la engleză care înţelegeau destul de bine limba şi m-au asaltat cu întrebări despre mine şi cultura mea. Ora s-a  terminat bineinteles cu un selfie.

Era 11:00 şi elevii plecau deja acasă, pentru că e vineri şi băieţii trebuie să meargă la rugăciunea comună. Am rugat pe cineva de la şcoală să mă ducă acasă, să fiu sigură că nu mă mai pierd şi că nimeresc drumul. N-am crezut că e atât de obositor doar să stai două ore în faţa unor copii şi să vorbeşti. Acum abia îmi înţeleg bieţii profesori când se mai plângeau că sunt obosiţi. Una peste alta, câte poţi face într-o zi când te trezeşti odată cu Soarele…

Sunt acum înapoi acasă cu fetele mele şi îmi exersez indoneziana mea stâlcită, în timp ce vorbesc cu băieţii printr-o gaură din peretele bucătăriei. Aici casa e împărţită în două părţi: una pentru fete şi una pentru băieţi. Să treci dintr+un loc în altul e tabu. Chiar şi bucătăria este împărţită în două. Ei au mese cu bănci. Fetele mănâncă pe jos. La noi, la fete e o veselie continua. Mi se pare atât de discordant să spun că stau la orfelinat şi să mă simt atât de bine în locul ăsta…Nu ştiu alte orfelinate cum sunt, dar aici e o mare familie în care membrii chiar au grija unii de alţii şi sunt mereu veseli.

Cu condiţiile de viaţă am început să mă obişnuiesc. În schimb atenţia excesivă pe care o primesc mă cam oboseşte. Nu mai spun de schimbările bruşte de limbă. Azi ajunsesem să vorbesc o româno-englezo-francezo-indoneziană, de toate si de nici una. Sper ca după astea două luni să mă descurc într-o conversaţie de bază în indoneziană. Deja vorbesc puţină indoneziană, adică sedikit sedikit. Acum am fugit, mă cheamă fetele în sat, surorile mele. Aici la soră se spune kaka. Şi ieri mi-a trebuit multă stăpânire de sine că nu râd în hohote când mi-au spus că sunt o caca. Caca lor, mai exact. În fotografii sunt surorile mele de la orfelinat, livingul din orfelinat, cu camerele fără plafon şi copiii de azi.